gol...cu prejudecăți...

vă fac o mărturisire!...mie mi-e teamă de nebuni...adică, de cei bolnavi psihic...de ce?... pentru că limitele nebuniei sunt foarte greu de stabilit...pentru mine nebunie înseamnă tot ce mă șochează și nu sunt în stare să înțeleg...da, nebunii (ăștia) parcă mai au ceva pe lângă... (neînțelegerea mea...) un fel de putere a trăirii...în altă parte...tot în exterior, cred eu, (precizare importantă !)...o să vă spun imediat de ce cred asta...de câte ori văd un nebun sau o nebună, personajul, *inevitabil* se \"ia după mine\"...nu e o glumă,vorbesc serios, poate că-mi simte frica...habar n-am...dar, a existat un moment limită a unei astfel de întâlniri...un nebun îmbrăcat într-un fel de parpalac lung (și, clar, nu era onanist, văzusem și din ăștia prin *regie*, pe vremea când eram studentă)...se-apropiase de mine atît de mult încat...am simtit ca trebuie sa-l *infrunt* intr-un fel sau in altul...prin logica lui ( ce nebunie!) despre care nu stiam nimic!...nu cred ca va puteti imagina cat eram de speriata!...am incercat sa-i spun ceva de genul: ce mai faci? (recunosc, nu credeam ca ce mai faci poate fi spus si asa)...s-a uitat la mine cu o privire cavernoasa si mi-a strigat in ureche! ...tu sa taci! altfel ma dezbrac!...de cuvinte!...