Ioana Florea

Știi Mereu plângeam când era dimineață Poate pentru că începea o nouă zi Poate pentru că eram prea mică Să înteleg cum se învârte lumea În jurul unui punct Și atunci o fantomă rătăcită Mi

nu suport ochii tăi blânzi de fecioară adormită violată de întuneric îți urăsc chipul luminat și zâmbetul sfios amintire de roze toată privirea ta mă-nfurie în ploaie de lovituri cazi așa

de fiecare dată când îți apropii fața de geam singurul obstacol care separă picăturile de ploaie de pielea ta e un ochi de sticlă și ai putea crede că asta înseamnă totul dacă ușa nu s-ar lipi

am să mă dau cu capul de toți pereții inimii până când se va face liniște și voi culege lacrimi din cer cu un sigur gest voi ascunde lumea într-o închidere de pleoape inspir aerul curat

în colțul camerei se îngrămădesc voci întâi ca un suspin apoi din ce în ce mai limpede de parcă lumea întreaga ar trece prin urechile unui ac o pasare albă împinsă în geam se-năbușă de sânge

fiecare dimineață este o alergare între a fi sau a nu fi când toate apele au culoarea înecului într-o cameră fără umbre doar gânduri metalice se întretaie cu vibrări de negru îmi ating

te-am pierdut printre pleoapele zării aprinse sunt vântul care suflă în lumânările cerului întinsă pe toate cărările sufletului mă dor semnele trupului tău visez mereu pe aceeași parte

vei pleca și odată cu tine toată lumina toate ploile și toate zâmbetele cearșafurile încă îmi zgârie pielea și trebuie să o spui: niciodată nu m-ai iubit mai mult! niciodată nu vei putea