Ioana Camelia Sîrbu

Te voi păstra totuși în orizontul meu și numai eu voi ști cât de închis te țin... Să-mi ierți, te rog, această cutezanță și cum te țin într-un secret, aprins... Te folosesc doar pentru

Mi-ai devenit când ai zâmbit pentru că m-ai văzut zâmbind... Din colțul meu nu pot lipi la loc penițele-ncarnate dar ca și penele căzute la cuiele cuvinte... Acum eu știu să

Te-admir din plinul iluziilor de sine imperfect... Îmi strălucești atât de bine fiecare zbucium... Mai lăcrimez din când în când că nu mă riști, dar lasă-mă să te transform pe tine-n

În inima mea de cărbune încins eu ard mocnit speranța… Strălucesc a căldură într-un întuneric fără noimă, nu vezi? Solzii mei de negură cad urme fine până la mine în hârtia ce o

Hai să dăm mână cu mână, imn să ne bolborosim și-n trădarea de țărână noi să ne tot lăfăim! Hai să ne unim cu toții, corupția s-o-nnodăm, să ne perpetuăm hoții, tot ce-i mită

Dragul meu, când lumea mișuna în jurul tău, zvârcolindu-ți temerile negre, când simți că pieri sub pietre aruncate de cotropitori, ridică-ți ochii și privește-n față tot ce cade, să vorbești

știu că nici un Nemo nu m-ar zări prin vis cum l-am privit eu: a gest, a silabă, a suspin. Nu-s nici măcar o cifră, pentru că-s excepția tuturor semnelor grafice: sunt și nu prea... Vă

Uneori răgușit, răgușit, mai pot descifra un cuvânt silabisit pe coala supremei deveniri. Numele meu nu-i scris cu majusculă în acest infinit, noțiunea de mine e carne de substantiv

Mă plimb îmbrăcată într-un nimeni perfect… Când mă adulmeci tresar a numeral de identificare: femeia numărul o mie și una de nopți, soția numărul o sută de karme, mama numărul unu din

cotidianul uniform, îmbrăcat în numeral, sta silențios ca un timp trecător, întâmplat între povești... șerpuindu-mi cifrele, mărul acesta s-ar cambra perfect pe acel nimeni din

absorb parazit toată muza dintr-al meu altul cu ambiguități obscure, opace, onirice privindu-mi ridurile labirintului sunt clișeul perfect întâmplat prea mult… -Taci mortuar,

tu nu știi cât transplant de viață am făcut să te găsesc, câte ilegalități oculte am înjunghiat ca să ajung la dreptul de a nu fi vis… tu nu știi cât păcat am zdruncinat să pot

muzica deznoadă corsetul de război și-mi lasă coastele goale căzute lângă poartă pe o singură notă… dar nu mă crede, drag taifun, nu mă plimba până la poarta morții și-napoi eu sunt în coma

În anotimpul meu fiecare strop de curcubeu miroase a zâmbet, aș râde puțin, în amintrea extazului de altă dată, dar nu-i gust pe limba mea fără tine, ingredientul principal… În anotimpul

mahmură de noapte, cotidianul luminează fără zahăr gustul meu preferat de cafea, prin aurora încinsă de culoare dimineața mă rostește pe nume în tramvaiul ce-mi urlă a treaz, aroma privirilor

azi curge un cuvânt peste culoare, e toamnă cu dinți rari, mari de singur cu tine aș zbura în primăvară cu gust de început… aștept cu-nfrigurare de brumă argintie aici, pe bancă, într-un

dezleagă puțin din litera cusută peste buze și lasă-mi degetele să pâlpâie un zâmbet! Atât de indecent eterul înlăcrimat din mine curge a pensulă, a naufragiu și a o mie de cuvinte