Duhuri fumurii
Îmi strigau dintr-un hău neantic:
“Izbăvește-te.
Ieși din penitența trupului meschin
Desfă-ți suflul din curgarea tiranică a sângelui
Care clocotește în venele timpului.
Mi-ai adus
Nebun
Aur primăvăratic
Pe buze;
Mi-ai suflat
Parfum de crizanteme
Pe pleoape,
Și-am alergat
Viață în viață
Spre lumină.
Dar lumina
Te-a chemat
Cu ochi verzi
Numai pe
Să tragem linie în spate
Și să uităm!
-Vom putea uita oare?
-Da, vom uita
Și vom închide mărginirea
În credința cea mare
A infinirii.
O s-o lăsăm acolo
Până când se va sufoca
În
Am disecat un atom de oxigen.
Mi se revelă
Nucleul de inocență imuabilă.
L-am întrebat:
“Ce aștepți tu de viață?”
Răspunsul se ridică fluid
Printre picături de ploaie
Împovărătoare:
“Aștept
Se aprind lumini bolnave
Le presimt
În tenebrele unei nopți târzii
Umbre misterioase trec fără zgomot
Și se pierd în depărtări.
Liniște…
Aud cum mizerabile trupuri
Se târăsc prin
Mi-a spus ieri un cunoscut:
“Tu
ești transparentă ca un cântec
de iubire;
mai ușoară ca aerul
te-ai așezat deasupra lui
ca să nu-i simți greutatea;
ajungi fără aripi la nori
și părul și mâna
Te-am unit în imperiu de dorințe
Cu arhanghelul pupilei mele
Iar pasărea fastuoasă
De culori neștiute
Și-a eliberat aripile
Din lanțurile irisului meu
Și s-a înalțat în picaj
Spre
