Fără izbăvire
Duhuri fumurii Îmi strigau dintr-un hău neantic: “Izbăvește-te. Ieși din penitența trupului meschin Desfă-ți suflul din curgarea tiranică a sângelui Care clocotește în venele timpului.
Injustitie
Mi-ai adus Nebun Aur primăvăratic Pe buze; Mi-ai suflat Parfum de crizanteme Pe pleoape, Și-am alergat Viață în viață Spre lumină. Dar lumina Te-a chemat Cu ochi verzi Numai pe
opoziție
Să tragem linie în spate Și să uităm! -Vom putea uita oare? -Da, vom uita Și vom închide mărginirea În credința cea mare A infinirii. O s-o lăsăm acolo Până când se va sufoca În
Apocalipsă
Am disecat un atom de oxigen. Mi se revelă Nucleul de inocență imuabilă. L-am întrebat: “Ce aștepți tu de viață?” Răspunsul se ridică fluid Printre picături de ploaie Împovărătoare: “Aștept
trup pustiit
Se aprind lumini bolnave Le presimt În tenebrele unei nopți târzii Umbre misterioase trec fără zgomot Și se pierd în depărtări. Liniște… Aud cum mizerabile trupuri Se târăsc prin
cunoaștere de sine
Mi-a spus ieri un cunoscut: “Tu ești transparentă ca un cântec de iubire; mai ușoară ca aerul te-ai așezat deasupra lui ca să nu-i simți greutatea; ajungi fără aripi la nori și părul și mâna
Dizgrație
Te-am unit în imperiu de dorințe Cu arhanghelul pupilei mele Iar pasărea fastuoasă De culori neștiute Și-a eliberat aripile Din lanțurile irisului meu Și s-a înalțat în picaj Spre