Poezie
despărţire
1 min lectură·
Mediu
- plec, zice, azi e ultima zi
când mă vezi.
mohorâtă sunt, burniţez şi tu
mă priveşti ca un geam aburit.
cu ce ţi-am greşit?
că nu am purtat cămaşa cea albă?
poate anume am zis să n-o port
că ai fi fost în stare să spui
că e ca un linţoliu pe mort
şi eu încă mai pot... în fine,
socot că ai devenit un ciufut,
un blazat şi-un nesimţit. plec!
mie-mi convine.
- doar o clipă...
iau din cuier geaca cea groasă,
o întind pe parchet şi-adun pe ea
flanela, fularul, cămaşa de corp,
ciorapii de lână, bocancii şi,
fără ruşine îmi dau şi izmenele jos.
fac din toate-o boccea şi i-o
trântesc în braţe: - na, ca amintire.
deschid larg fereastra şi uşa de la intrare.
- pleci? alegerea e a ta pe unde,
nici nu mă uit. mă-ntorc
cu spatele şi fac o adâncă reverenţă
ca un muşchetar în curu gol
şi-i zic prefăcut plângăcios:
- la adiooo, tu...
mâine am să cânt în gura mare
"vine, vine primăvara" de şi-or
face cruce vecinii. ha, ha, ha!
021119
0
O reverență fac și eu în fața textului dumneavoastră.