ioan peia

Ehei, Vladimir, ce mult te-ai schimbat deodată ! Să înțeleg de-aci că ți-ai abandonat crezul poetic, sau doar că merită să experimentezi și un astfel de son ? Oricum, mie îmi place
verbul tău, și transpus astfel, ba, poate, chiar mai mult, dat fiind plusul de limpezime adus. Și văd că nu numai eu sunt cel care are aceeași preferință. Există un risc , însă, pe care, dacă am să-l exprim, tu, sunt sigur că vei înțelege : anume, acela de a te apropia, fără a sesiza, cam prea mult de tonul general în care se oficiază stilistic pe acest sait. Căci, o astfel de tendință de unificare a unui anume ritual poetic, însoțit de o anume contextură, vizibilă fără prea mare efort, există, indubitabil. E și un lucru bun în chestia asta : unul, sau mai mulți, vor deveni virtuozi și vor confisca, - benefic, ce-i drept - toate aspirațiile de devenire ale celorlați. Poate vei fi tu unul dintre aceea! Dar, dacă nu, va trebui să revii la uneltele tale, încercând să le perfecționezi. Și nu numai tu... Și cei care se vor considera trădați întru crezul lor liric. Dar, asta-i situația!...

Acu pricepui ce e cu neantul acela! Ai ritm și știi să scrii, Alin. Singura mea obiecție este că aș dori mai mult
fior, dar, bineînțeles că stilul e o chestiune care ține de ritmul interior al individului. Altcum,
\"Cocori perplecși înșiră urme
ermetice pe cerul spart\"
nu au cum să nu-mi rețină atenția...

Am ezitat în a lăsa un semn al trecerii mele pe aci, gândindu-mă că, personale fiind aceste rânduri, nu ai vrea să fii tulburată. Totuși, a trebuit să-ți confirm că cireșii se usucă și că, în adevăr, lumina din crengile lor este adeseori amară. I-am tot privit o vreme, până când, deodată, au lăsat curtea năpădită de un gol fără de nume...

Treizeci de arginți fu suma vânzării. În spatele acestor cvadruple haiku-uri se află condensată multă simbolistică, nu ușor de pătruns, dar frumos brodată. Ikebana într-o grădină a îngerilor. De n-ar fi acel curcubeu rău prevestitor...

Uimitor, Vladimir! Îndelung și minuțios lucrat acest text, este de o plurifonie incitantă. Am citit cu rară savoare. Invidie artistică, din parte-mi!

Nea Genune, îmi ești dator cu o cahvea mare și amară ! Taman o sorbeam liniștit, ca omul apăsat de nevoi, și mă puse gaia să văz ce mai spusăși matale... Când, buchisind, zbucnii într-un râs homeric. Uneori o pocnești de stai în loc și te crucești! Felicitări pentru găurile suferinde ! Nici nu mai sunt în stare să dau vreo replică ! Cu cahveaua vreau să știu cum rămâne ?...

Un text care te agață și te obligă să-l duci până la sfârșit. O mână care știe bine ce spune. Un gând care știe să ia \"din cadența secundelor cântul, cuvântul, rostul\". O revelație atât de fulgerătoare !

\"Dacă el e ăla, capul,
Ce-ți aduce doar nevoi,
Ca să-i mântui handicapul
Toarnă-i, bre, să-l mai înmoi!\" (Ion DIVIZA)

Aș turna eu, bre bădie,
Dar nu am strop în uiagă,
Căci butoiului ( și mie )
Ne lipsește câte-o doagă !

\"Zi, Ioane, pe de-a dreptul,
Poate-un pic ne dumirești,
Să-nțeleagă și \"deșteptul\"...
Despre care cap vorbești?\" (Ion DIVIZA)

Când dușmanul nu-mi dă pace
Și-n bocluc vrea să mă bage,
Eu răspund : capul ce face,
Că tot ăla le și trage...

\"Eu vă zic sub jurământ:
din Ioan Ion făcui
fiincă n-are dumnealui
altceva nimic de sfânt\" (tot nenea GENU)

Pentru toate câte sînt
Dracului i-am dat obolul,
Deci n-aveam cum să fiu sfânt.
Sfânt îmi este doar pistolul...

Am parcurs până aici totul. Pe alocuri ai fost comentată cu multă pertinență. Dovadă a faptului că ființa ta frumos vorbitoare și, mai ales, adevărat vorbitoare, a oprit din drum trecători care erau grăbiți și, oarecum, neatenți. Apoi, te-au consemnat într-o admirativă exclamație. Ceea ce fac și eu aci, mai puțin grăbit ca cei care nu s-au oprit deloc. N-am înțeles de ce, dar eu am făcut-o, cucerit de limpezimea și plenitudinea cuminte și desăvârșită a textului. Recitesc și mă simt ușor nostalgic! Poate că acesta-i secretul poeziei. Și chiar dacă \"nu te apropii prea mult\" această depărtare convențională este suficientă pentru a te asculta cu încântare.

Uite că aici ai fost remarcată de editori destul de devreme, ceea ce spune suficient, vis-a-vis de puterea ta de sugestie și exprimare. Ai fost sesizată de critici competenți și, personal, mă bucur că, fără a ști, mi s-au adeverit cumva previziunile!

Nici aici nu înțeleg de ce nu s-a oprit nimeni! Textul este absolut deosebit și tratează o rară maturitate a științei scrisului. Felicitări! În această \"semiotică a întunericului\", semnele devenirii tale sunt evidente.

Hei! În mod serios aici e vorba de talent și vocație. Te voi frecventa cu mare atenție!

Excelentă declarație de credință, d-le Tenenhaus! La urma urmei, poezia, indiferent de formele ei de manifestare, nu este altceva decât o aspirație sublimă a ființei umane către sferele pure ale ființei-neființei, o fugă, adesea disperată, către profunzimile neîntinate ale sinelui. Căci, așa cum glăsuia atât de bunul Nichita, poeții nu au clasamente, ca la fotbal! Nu există poetul Dinamo București! Există poetul. Și, mai ales, poezia, căreia ne închinăm cu toții. Mai mult sau mai puțin inspirați. N-aș fi vrut să readuc în discuție eternul conflict clasic-modern, și eterna problemă a legitimării uneia sau alteia din formele de exprimare. Dar am văzut că un șarpe tânăr, cu clopoței cam prea zgomotoși, a sărit la gâtul domniei-voastre. Într-un prim impuls eu l-aș fi trimis la cules de ciuperci prin pădurea în care s-a rătăcit Scufița-cea-roșcată, ca să învețe a deosebi soiurile otrăvitoare de cele comestibile. Dar, prea tinerel și ambetat fiind el, și cam prea de timpuriu plin de ifose de geniu gata preparat, cred că trebuie lăsat să mai afle câte ceva de la viață. Mai ales că apelpisirea care l-a cuprins subit și dintr-odată (!) nu prea pare sprijinită de cine știe ce giuvaericale lyrice. Continuați, așa cum ați mărturisit, fie și numai pentru A FI ca stare poetică, căci toți am învățat să buchisim cândva, iar sângele prea vijelios prin vine, la unii, nu e o garanție că ar avea o grupă sanguină chiar binecuvântată de zei. La fel cum nici domoalele lui prelingeri nu presupune, musai, coagulări trombocitopenice. Unele din poeziile domniei-voastre mi-au relaxat încrâncenările teoretice. Ceea ce nu-i puțin lucru. Să auzim numai de bine !

Nu știu cum să zic...
Ceva nu-mi dă pace !
Chiar de-ai fi peltic
Limba ta îmi place ! (Anda ANDRIEȘ)

Moldovence faine tare
Agrăiesc în graiul dulce:
\"Așteptăm, cu nerăbdare,
Limba lui Ion Ne...culce !\"

N-am descifrat monologul,
Dar pricepui, cel puțin,
Căci, precum arheologul,
Și catrenu-i...Genu-in !

Asta e și n-ai ce-i face -
Moldovencelor, pe-aici,
De români nu prea le place.
...Cică suntem cam peltici !

Nu a fost o imputare, ci un pretext pentru replică, domnu\' Genu. Poanta e foarte bine găsită, chiar dacă a fost nevoie de oleacă de \"forțare\". Era singura cale pentru a putea fi valorificată și așezată în catren. Mie mi-a plăcut, repet, mai ales că ați și reușit să ritmați și să rimați mai cu exactitate.

Nu fără nici un motiv,
În astă locație
Ați folosit vocativ :
E pentru vocație.

La mulți ani și toate cele bune, pe oriunde ați fi !

Regret că graba momentului m-a făcut să ratez versul unu ! Se va citi : \"zarea cea lungă\".