ioan peia

bogdane, tinere/bătrâne,
nu fracturist, nu fripturist, nu eniuer/turist trebuie să scrii, ci cum îți dictează leoaica aia, între ale cărei fălci trebuie că te afli...

\"iubire, limpede singurătate/ orice cântec e un deșert\"
(Dimitrie STELARU)

Fiecare-și dă măsura
Cum o fi,-n oratorie:
Bărbații folosesc gura,
Damele - pixul, se știe!

Paraschivei:

Eu nu fac nici o eschivă,
Chiar îmi pare foarte bine,
De aceea, Paraschivă,
Hai, NA PUPÃ-mă pe mine!

Valeriei:

Eu, sedus de belle-arte,
Și un tip cu vino-ncoace,
Mă trag, iată, mai deoparte
Să mă-nțepi tu cât îți place!

Atroppei:

Noi, ca noi, doar buni de gură,
Ne-nțepăm un pic la piele,
Mamă, dar ce-nțepătură
Își trag damele-ntre ele...!

Cer scuze, Eugen! Este evident că dacă m-am apucat să fac pe grozavul, ar fi trebuit să dau și unele mici detalii. Dar te rog să mă crezi că nu am făcut asta doar din teama de a nu fi socotit pedant. Nu toată lumea este obligată să cunoască chiar totul, iar cel care aduce în discuție un amănunt care e de circulație restrânsă, ar trebui, din politețe, să furnizeze și lămuririle necesare. Mă văd, deci, nevoit să spun, pe scurt, câte ceva despre acest mic cronicar, Dionisie Eclesiarhul ( zicându-și el până la urmă), născut cam pe la 1740, în satul Stoenești, jud. Vâlcea. La botez primește numele de Dumitru, dar, ulterior, călugărindu-se, și-a luat acest supranume. Inițial, preot, se călugărește la mânăstirea Hurezu, urmare a decesului soției și i se dă, ca “încercare” de noviciat, să copieze cărți și manuscrise. După mai multe peripluri, în care ajunge chiar și la Buda, la palaturile craiului Mateiaș, în 1804 ajunge eclesiarh la Mitropolia Bucureștiului. Aici organizează școli de arhivari și caligrafi, scriind cele mai frumpoase condici, în care copiază fonduri impresionante de documente istorice. Se retrage, în cele din urmă, la Craiova, unde își continuă munca de traducător de documente, caligraf și dascăl.
Din câte se cunosc, Dionisie a scris cca 39 de condici de documente, 22 de pomelnice ctirorești, Hronograful, precum și două cărți de ritual.
Ca să n-o lungesc, reproduc un citat din Hronograf, care cuprinde perioada de la 1784-1815. Iată o mostră de limbă românească veche care, pe mine, mărturisesc, mă încântă:
“La leatul 1775 venit-au domnu țării de la Poartă Alexandru Ipsilant, cu mare pompă, cu cucă și cu tuiu împărătesc, după obiceaiul turcesc; și intrând în București cu mare halaiu și șăzând în scaun, i s-au închinat toată boierimea, vrând, nevrând.
Acest domnu, fiind domn înțelept și cu minte înnaltă, au pus toate trebile țării cu rănduială bună și au așezat boieriile, atât la București, cât și la Craiova. Și era întru adevăr pe acea vreme darul și mila lui Dumnezeu într-această țară, cu liniște mare și cu pace adăncă, deșchizăndu-să toate schelile hotarelor înprejur, și de către turci nici o supărare nu era.” Etc.
Ca să vezi, Eugene, că au fost și pe aceste meleaguri domni d ecei cu mintea-naltă. A, dar am uitat să spun: nu erau rumâni!!
Sper că nu te-am plictisit!

o poemă extrem de bine scrisă și, habar nu am de ce!? ignorată. poate că de aici încolo...
căci, iacătă! versuri bine construite, extrem de sugestive:

\"tu pe brațe cu mine reverberând
până la inflorescență
eu cuminte și fluidă
lunecată în zalele îmbrățișărilor\"

chiar întreaga poemă debordează de sinceritate lirică și vibrație sufletească.
de remarcat.

\"Iat-aici, de bunaseama,
Una, de-o s-ti dai pe spate:
Damele din epigrama,
Toate-s tare...intepate.\" (Sorin OLARIU)

Dacă-analizăm, fârtate,
Damele din toată trupa,
Nu-s, din cele înțepate,
Nici Elena, nici Napupa!

felicitări pentru poemă! când cineva dovedește că știe și așa, - și tu dovedești bine - înseamnă că se poate considera poet, în mod indubitabil. acesta e un argument că nu ai citit numai trei pagini din doi poeți la modă, cum, din păcate, se întâmplă deseori pe-aci...

marea lehamite? prea des acceptată, duce la deriziune. neacceptată, te împotmolește în iluzii. dacă, însă, ajungi s-o dorești, ca și cum simpla ei insinuare nu ar fi de-ajuns, atunci lucrurile au emigrat, nu spre roșu, ca universul, ci spre negru, spre entropie sbsolută, ca și tendința lui originară. iată de ce această poemă pe mine mă înspăimântă. sper să nu ajung niciodată să locuiesc vizavi de palatul culturii... prea ar fi chiar totul lipsit de importanță. chiar și importanța prezenței acestui text, a cărui fluență în comunicare și coerență în idee se amână inteligent, până la capăt.

un nor subțire pe deal -
o pasăre ciugule
bruma din pietre

Dar dacă eu aș cere să i se dea premiul Nobel lui Dionisie Eclesiarhul, ce-ar fi?

dacă-i la \"personale\", apăi nu avem voie să criticăm. doar o mică stridență aș remarca: \"sufletul erect\". hm! nu știu cum e aia! erecțiile, dimineața, la sculare, parcă nu sufletești sunt...
am remarcat: \"O șopârlă mică sticloasă îmi alunecă pe sub piele. Nimeni nu bănuiește nimic.\"
ei... și-am mai remarcat eu multe, da\' mă fac că nu le văd.

cugetare: mai pretextează omu\', da\' nici așa!...

Tot mirajul se destramă,
Că citii și văzui bine:
Hazu-i sos de epigramă,
Poanta - limbă cu măsline!

\"coordonatele ei firești\", firește!

în calitate de trăitor al acestor locuri, pot afirma cu tărie că, spre Giurgiu, nu a existat niciodată un \"rapid\". aceasta, probabil, pentru că oamenii de pe-aci nu erau niște turiști prea grăbiți, nici într-un sens, nici în celălalt. se festineau mai lente, va să zică, astfel încât contest exactitatea informației de mai sus. e drept, a fost experimentat un zbor de \"săgeată\", dar pare-se că a trecut pe lângă țintă și s-a pierdut pe orbită. încă, traseul evocat este complet fantezist, întrucât orașul giurgiu nu are orbită circumterestră, luând-o, de capul lui, prin spații, spre partea ailaltă a scumpei țărișoare, ci stă cumințel la locu-i de baștină, unde l-au plantat mircea și voia domnului dumnezeu, încă de pe vremea văleatului unamieșișasesute. ca atare, cer satisfacție onoratului autoriu, în numele populațiunii băștinoase, cerând repunere de urgență în coordonate lui firești a ilustrei cetăți de la istru.
cer, deasemenea, urgente lămuriri semantice în materie de expresiuni lirice, cum ar fi: \"nu să răcim împreună ironizând aerul\", fapt greu de deslușit, întrucât aerul, după umila noastră cunoștință, poate fi compresat, șuierat, ventilat, eventual ionizat, dar... \"ironizat\", e greu de accepat, fie și ca simplă trăzneală poetică, oricât de liberă la naturel ar fi ea. mai mult, chiar, să ne explice autorele ce tip de costum de protecție permite contorsiuni vestimentare de felul celor citate: \"am purtat un tablou tras pe dos dar și cu spatele-n față pe mine\". imaginația noastră, mărturisim, oricât de prolixă, nu a reușit să ajungă la o încheiere logică a cumplitei gimnastici care ar presupune echiparea cu un astfel de costum.
acestea fiind spuse, asteptăm satisfacție la picioarele tronului...

Sunt niște virgule ignorate, și niște \"două puncte\", și niște ghilimele, pe care, dacă tot facem pe deștepții, ar trebui să le cam punem... Aci nu mai e vorba de cheful nostru de a (sau a nu a) pune semnele de punctuație, întrucât este o formă consacrată de catren și, ca atare, regula trebuie respectată. Dar, cu gramatica învățată la ff și etalată la nu știu ce olimpiade de limbă a-română, este explicabil. Ca să nu mai vorbim de anemia umorului etalat...

Cred că s-a înțeles greșit. Am participat la acele evenimente. Am amintiri dure legate de ele. Și dureroase. În cele din urmă am realizat că nu însemnăm nimic pentru nimeni. Că existența e un fel tăvălug care duce totul de-a valma, la vale. Iar noi - simple elemente constitutive ale unei mulțimi inclasabile. Fie conștienți, fie adânc scufundați în vintrele biologicului. Fie responsabili, fie bezmetici. Sigur că mi-ar fi rupt ființa în două moartea cuiva drag în condițiile acelea, că nu m-aș mai fi liniștit până la propria mea moarte, dar eu vorbeam mai sus de fatalitate și anarhic ca despre Marea Indiferență a Zeului, în ultimă instanță, față de ființele noastre umilitor de lipsite de importanță. Căci despre indiferența firului de nisip față de firul de nisip, ar fi superfluu să vorbim...

Câte naivități sacrificate pe altarul nu știu cărei idei au fost în decursul istoriei scrise și nescrise? Câte nu vor mai fi? Și, la urma urmei, dacă regula e asta, de ce ne mai lamentăm noi? Ca să aflăm, ceea ce știam cu o evidență dureroasă, că jivina umană toarnă lături peste sublim, oricând și oriunde? Că biologia devansează spiritul, în ciuda tuturor idealistilor căzuți din lună? Fii serios, Eugen! De mii de ani ne naștem, murim și trăim într-o umanitate autodevorantă. Șarpele care-și înghite coada!... Dacă numești asta cinism, eu îi spun luciditate. Și-i mai spun fatalitate. Și-apoi tac. Ca să mi se pară că nu știu...

Părerea mea e că autoepitafurile, în afara celui bacovian, nu prea au mare succes. În general, e bine să lași pe altcineva să-l scrie. Dacă mai apucă!...

Totdeauna am crezut și am simțit că nu se poate face poezie decât privind adânc în sine și împrumutând numai de acolo noțiunile potrivite pentru a glăsui. Nu am fost adeptul drumului întors, de la lucruri către sine, adică un fel de colportaj liric în care subiectul este numai o oglindă de reflexie, situație în care cuvintele să roiască în juru-i, ca lăstunii pe sârmele de telegraf. Sigur că a trebuit, cu timpul, să accept și această formă de exprimare, acest, să-i zic, mod extrovertit de a te asimila realității, iar nu de a o asimila, reinterpretând-o. Marele risc, în cel de-al doilea caz, este să pierzi, la un moment dat, priza și să te pomenești speculând în gol.
Iată, mai sus, un de tip de scriere, ( despre care îmi e tare greu să vorbesc lejer, având în vedere subtitlul!), scriere care reușește să evite acest risc și să spună o poveste - căci epicul simulat este preponderent - să spună o poveste care agață privirea, printr-un șir de tablouri, aparent independente, dar fluidizate pe o simbolistică înrudită. Poveste are trei părți, clar delimitate, și începe, ca orice poveste, cu o presupunere: \"A fost odată...\", continuă cu o certitudine: \"va fi odata\" și se termină pe un ton vag, astfel încât firul narativ eșuează, brusc, în improbabil: \"se face ca a fost odata \".
În interior, tablourile, relativ ușor de deslușit, înfățișază privirii o scenografie șocantă. Personal, am o veche obsesie istorică: execuția Mariei Stuart, și mărturisesc că mi-a fost imposibil să evit sugestia indusă de către strofa doi, astfel încât să mă pot gândi la altceva. Ecoul stârnit de acest tip de interpretare mi-a colorat, astfel, în minte toată atmosfera evocată. Iată de ce era nevoie de un calendar pe 1000 de ani, pentru a cuprinde în el o perioadă istorică îndelungată; apoi deschiderea ferestrei evocative din strofa a doua (\"o rama cu poza albnegru ce va da spre usa unui abator\") care seamănă izbitor cu o execuție, într-un cadru pe potrivă:
\"in jos vei fi tu
cu manecile halatului suflecate
vei rade vei tine un topor in dreapta
in stanga capul meu carliontat
voi privi la mana ta naclaita\"

Evident, în plan simbolic, lucrurile pot avea o altă semnificație și interpretări variate sunt posibile. Dar, ca moment de șoc, nu pot să nu remarc \"zâmbetul ștrengăresc\"!!, susținut, laolaltă cu capul retezat, de mâna \"năclăită\" de sânge a... gâdelui.

Strofa a treia pare relativ independentă de restul poemei, dar numai aparent, căci poți imagina, tot ca un moment-șoc, ultima reverie a capului însângerat:
\" un tablou cu o vaza
in vaza spice langa ea doi pesti pe uscat
pare ca miros a sperma a pofta a patima
intre cearceafuri un uragan complicat\"

Ultimul vers suprimă brusc scenariul, accentuând ideea unei execuții simbolice, petrecute într-un peisaj liric extrem de bine tușat, cu un penel pe măsură. Dicteu, dar și intenție... căci, spre deosebire de alte mai vechi scrieri ale Ioanei, din ce în ce mai mult se face simțită și o anume tendință de limpeyire a discursului liric.
Dat fiind faptul că e un gest public, nu pot decât să fiu flatat de dedicație și să-ți mulțumesc, Ioană, pentru gentilețe.. La rându-mi, apreciere pe măsură!
PS: Cred că ar tebui reconsiderată povestea cu \"măiestria\" subsemnatului, întrucât, sincer, știu că sunt puțini virtuozi care să merite acest titlu...