ioan peia

excelent, andrei! nu am timp să spun mai multe.

...treaba ta! eu doar, ca vechi cititor de poezie, pot spune ce îmi pare a fi nepotrivit. arunc, adică, la coș ceea ce nu mă coafează. și la densitatea asta de cititori de poezie pe cap de locuitor, orice consumator potențial trebuie să fie protejat contra stresului liric. eu așa reacționez, iar tu, producătorule, tre să te mulezi pe spinii situației. că, altfel, riști să glăsuiești în deșert. vox clamanis in deserto, cum ar veni, - mai pe românește spus!....

în afara \"absența(ei) de reacție
care înăbușește regulatul sănătos\" și care
\"lichidează efectul halucinogenelor\", care e zis oarecum transparent, în rest, nu am priceput de ce atâta revărsare de logoree prețioasă care nu prea spune nimic. și îmi vine să întreb: ei și?

pe pagina mea primă, la nr. 22, este un titlu: \"Istorie contemporană\", care ar putea fi socotit originalul dezvoltat a ceea ce încerci tu să faci. ești subțire pt astfel de încercări, sorry. la critică, e altceva. deși ai o exprimare cam prețioasă și convențională, rămâi, totuși, pe domeniu.

...acel mod de A SCRIERE - în cazul de față: poezie - care mai și glăsuiește, nu înșiră vorbe goale pe celuloză. personal, sunt convins și cucerit în totalitate de poemă, implicit de finalul cu ușoară rezonanță stănesciană (\"de la rănile în forma ei ucigătoare/ pe care ea le-ar fi făcut în alergare\").
george este un poet format. știe ce spune.

\"buzele lipite într-un înțeles\" strică ansamblul.
evidențiez primul vers care este foarte pictural.

schimbă \"raze maronite\", care e o exprimare tembelă, și ai primul 10+ de la mine!

puțin cam pretențios, cam căutat.
ar merge, zic eu, cam așa:

deschid ușa cu piciorul
încrucișări de poziții pelviene
plecările lui de acasă
transformări în fluturi
îmi spune mereu
coasta mea ești
înfrigurată m-am mișcat brusc
m-am smuls din el
lăsând felii de măr
mâine voi fi singurul lui cuvânt
pe cerul gurii

... m-am luminat deodată la față, ca un înger alb!

...nu am aflat cine este Pițigoi! o fi vreun inițiator de nouă religie? vreun adjunct al lui Christos?

...nu am aflat cine este Pițigoi! o fi vreun inițiator de nouă religie? vreun adjunct al lui Christos?

ca orice făptură care
dotată-i pentru amor,
și poetul coaie are
...dar le ține-n suspensor!

hai, nu exagera, că m-am răzgândit. o să pun mâna pe un larousse și o să mă lămuresc. promit să te fac să te iubești, să te iubești, să te iubești...

tare curios am devenit să aflu ce ai vrut să spui! fii mizericordioasă și scoate-mă din starea asta de perplexitate absolută că mă ia amețeala! altcum, devii direct responsabilă de eventuala lobotomie care-mi va fi aplicată, din pricină de aparat oscilograf din care a ieșit fum abundent!

ijfviuaivuavpibchsvcdgassdșsafiubfbzucauvcaivbwrkjv sduvșdcdscc... fâșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșș, pe pereți!

............................................................

dar dacă nu era, ce mai auzeai? muții în corul bisericii?

cred că tu ai o problemă, până al urmă, și nu ai nimerit unde trebuie pt rezolvare!

undeva, ase citi: \"...iubiți ai banalității sacralizate\".

din când în când, li se gândește să devină ceva mai serioasă. să-și pună cămașa de dominiqă și să iasă la șosea cu fermoarele ochilor larg deschise. trece autobuzul. trece vântul. trece timpul. trece nebunia lumii. numai umbrele din colțul ochilor nu trec. ele rămân acolo și se zbat adânc în „ploile” de sub „lună”. unde înșiră un scenariu de șeherezadă, cu lejeritatea unei cadâne cu visuri de mărire – se vede sultană! - căreia pare a nu-i păsa de amenințarea știută a emirului, dar care are, în secret, castități încă nedeflorate :

„numai eu în fața ta în fotoliu
ca o sultană excesiv de serioasă
îmi zgândăream oja de pe o unghie
și încercam să NU aflu
cum ard obrajii”

renaștere? se pare că da, dar una, aproximativă, însăilată la repezeală, în speranța nemărturisită că fericirea va autentifica noua identitate, noua speranță a începutului; amprentele sunt un act de certificare a trecerii prin vămile repetate ale eșecului:

„am peticit totul cu
însăși pielea noastră am luat-o de la capăt
ne-am reinventat amprentele

de data asta vom fi fericiți”

„diseară voi ieși din iobăgie”, glăsuiește „sultana”, în convingerea că în noua seară, în care va depăna o nouă poveste, va scormoni printre „crăpăturile pereților” și va descoperi pergamentul celei mai uimitoare încheieri: „visul”.

care vis, va fi surprinzător materializat într-o „bunăciune de zi”, prin „dezasamblarea” iluziei numită EL, creație, în fapt, a unui „clocot periodic”, - nenumita dorință. cum va face acest lucru? simplu: sugându-i „creierul cu un pai/ înfipt isteț în ceafă”, ceea ce duce cu gândul la un act crud de asasinare a unei fantome, rulată pe ecranul cerebral al închipuirii.
din loc în loc, însă, concretul năvălește violent și tandru, în același timp, dând sentimentul unei absorbții absolute a firescului, a contopirii cu fantoma, fierbinte dorită, care, ba cutreieră spații imponderabile, ba se scufundă în atmosfera casnică a unei bucătării de vară. aceasta pt a induce sentimentul unei cuminți și atât de legitime trăiri comune, coborâtă din aerul tare al cerebrației. un menaj angelic, de iubiți ai banalității scaralizate:

„să fiu veselă și necesară
ca o ceapă
asta-mi doresc
să-ți împlinesc salata și sosul
cu furie să-ți sorb de sub pleoapa de piatră
o lacrimă

că doar
doar așa”

fac o paranteză...
cândva, am fost cu o fată frumoasă într-o mansardă. noaptea a fost mirifică, - sub stele, înflorisem amândoi, ca niște cireși de mai. dimineața, însă, - lovită în cuget de privirea suspicioasă a gazdei - fata a mi-a șoptit, afectată: „mă simt ca o curvă”! dintr-odată, pudoarea ei exagerată, a spart frumoasa oglindă de sub stele. cred că atunci mi-aș fi dorit să exclame:

” după ce ne-am tras-o toată noaptea
mă /simt/ ca o sfântă în zori”

nu a fost să fie așa, și, de atunci, acoperișul lumii nu mai văzut doi cireși înfloriți, atât de aproape de obrazul lui înstelat.

și iată două strofe care mă fac să rememorez existența ca pe o posibilă perfecțiune:

„un călugăr e ochiul tău stâng
o curvă deplină e pleoapa ta dreaptă

adică în lumina vederii
ești atât de uman
încât ție ți se va găsi mereu
o scuză”

nu cunosc o declarație de dragoste mai sinceră și mai frustă decât aceasta!

dar ce aflăm, de fapt? că iubirea șeherezadei nu are lascivități leneșe, ci un vacant loc de aspirație către împlinire, un pogonaș de creier, pe care EL, ilustrul invitat, l-ar putea îngriji și face să rodească.

„cel mai simplu ar fi
să îți faci bagajele și să te muți
cu totul
pe falia aceea de creier
pe care n-o folosesc

să-ți faci tu acolo și pat și grădiniță
cu legume și pruni
să asfaltezi să ari să însămânțezi
să îți aduci o lună și-o ploaie
așa ca la tine acasă

în spatele fiecărei femei de succes
se află un bărbat cu imaginație”


cum va arăta frumosul tablou de final? așa:

„acest bărbat umblă cu femeia
în el acest bărbat e o vitrină
uitați în acest bărbat s-a format și urlă
un embrion”

„sultana” își naște „emirul”. închipuirea delegitimează realitatea și redesenează mitul.
„sibiul” este doar un pseudonim pt un spațiu pur, unde povestirile șeherezadei sunt foarte palpabile.

când alina-li se ia în serios, ar putea fi o poetă. dar putem face un exercițiu de imaginație: să presupunem că nu ar exista. că aceste înșiruiri de sunete ar veni de undeva, din „crăpăturile” acelui „perete” în care scormonind, afli visul. ei bine, am citit visul acesta, astfel.