Ioan-Mircea Popovici

inaintea de-a ajunge la maci, privirea mi-a cazut pe spice, pe zid, pe nor, cer si padure. ritm subiectiv, in alta gama in alta cheie

azi a inflorit maslinul. pot sa jur pe Infinit ca-ntr-o clipa ratacita sfera-n colturi mi-a zambit. si in umbra unor ziduri, intr-un pas facut din roua, am zarit, sub raza lunii, un triptic din doi si noua. doi tinea dihotomia intr-un trei cu armonia. din factorizari de spatii insulare, reflexive, am facut semn de batista sa tin minte prin dative verbele ascunse-n stive si motive...

nu-mi aduc aminte-acuma de consemn ori nori de ploaie. vantul bate si in panze si in micul foc de paie. arde-ncet acum butucul. ma apropii de poveste. pana-n scara cu iluzii tu faci noduri cand zici: este! as jura ca-n locul clipei, nici o boaba de piper nu ar incolti samanta intr-un golf de nori pe cer... ea-n nimicul cu nelinisti e samanta mea de mac, inflorita din iluzii, cu o mare si un lac... cand ti-am spus despre frunzele mari m-ai crezut...

și iar se face ziuă în diminieața-n care se vindecă ologul în tulbure suspin...


nu ascund ca totul a plecat de la acest vers inspirat de duminica vindecarii ologului in scaldataoea de la Vitezda. credeam ca primul care va sesiza \"sursa inspiratiei\" va fi Florin C. si apele s-au tulburat si m-am trezit ca masuri de 22 de silabe se aduna-n scoicile de pe scara pe care se rostogoleste clipa... si-am lasat-o sa se rostogoleasca in sub inspiratia versului...


si cand am vazut ca sunt 16 versuri m-am oprit... apoi am mai scris unul ca sa fie 17, numarul meu magic, si-am vrut sa fac o magie sa vad dintr-o privire muntele... si-am facut magia si-am ratacit al 17 vers... sigur s-a ascuns intr-o scrisoare... poate-i intr-un alt motiv... e semn bun steaua asta... aveam oarecare retinere sa le las asa-n fond cenusiu... si-am luat cartea doamna-n rosu pe fundal cenusiu si mi-a iesit campul cu maci intr-un verde de secara...

luna este azi gravida, s-a atins de Infinit si in cea mai mare taina a zambit si a soptit. si din soaptele cu fosnet si din cantecul de mare am gasit o stea sub luna pe o raza visatoare. iar aici, se zice-n cantec, chiar s-a prins ceva de vis, locul tarmului cu panta coborand dintr-un abis. inspiratia-i din fluviul care urca azi pe tarm, un Apheu inspre izvoare, dintr-un tei in plina floare...

nu m-am grabit sa raspund la intamplare si nici foarte exact intrucat jumatatile de umbra nu-s precum umbrele. la vorba, culoare si port seamana foarte mult si cu jumatatile de Infinit si cu multiplii lui. apoi nu stiam daca sa-ti zic sau nu cat din firul de iarba am lasat in semn de carte si cat din el, din umbra a ajuns radacina de plaja si aripa de scoica... azi m-am oprit in umbra piramidei. undeva, inspre tarm, am vazut un copil care inalta zmeie. intr-o intamplare fericita, pe seninun cerului aparuse un nor. in urma lui, norii lui Aristofan si putin mai spre dunga zarii, norii lui Cretia... norul meu era fara umbra, daca nu cumva era chiar umbra de pe zid...

as incerca raspunsul cu versul ce lipseste, fugit fiind spre floarea cu ramuri de maslin/ dar parca o tacere-i din tarm de ieri, de mare, si e de semn de pace, de soare si senin...

poate nu intamplator, primii calareti prin comentariile tarmului rodador purtati nume de Dor. Iconarul, Chip al sacrului si Dancus, singur in singuratatea cu mai multe usi. bucuros de intalnire.

cand primesc numarul Doi voi face o arcada pontica pe tarmul cu maci (sa nu rupem povestea din numarul Unu) si sa inmultim semnele tarmului...

Ma hazardez si-ti spun ca precum Ulysse al lui Joyce m-am plimbat prin culorile si spatiile tale, cu geometriile lor poetice, neeuclidiene. Ca sa ajung la Oraj, am intrat in Albastrul in care bateai cuie de apa in tabla acoperisurilor. In Alb m-am impiedicat de erorile din cioburile intelegerilor. Pe o strada pustie m-am oprit in fata Copacului necunoscut si m-am intrebat: asa ceva exista? Am facut O plimbare in cer unde am aflat ca Memoria ca sămânța dezvăluie și ascunde. Trec de Padure unde vantul inchide deschide fereastra din cochilia melcului si cu Fiicele timpului in călătoria dinspre nicicând spre niciunde, trecem de strada fara capete si ajungem pe străzi înfundate de ghemotoace de fier, adica-n Oraj. Aici, ca intr-un film al lui Breton, Dali si Bulgakov
oamenii cârâitori...
încheiați la cămăși cu nasturi de plumb să nu zboare,
Încremenesc la un semn, precum într-o sală de bal.
Marele maestru de ceremonii
Le desprinde măștile una câte una
Și le verifică atent consistența obrajilor
Cu un degetar de argint.
Apoi îi ridică de o mână deasupra creștetului
Și îi învârtește în sensul acelor de ceasornic.
Li se lovesc inimile de coaste
Asemenea unui craniu alunecând pe trepte.

Prin urechile acului intrevad spectrale culori feliate-n nuante subtiri si nenumite... in loc de alb si negru, de alb si rosu, de rosu si verde, vara asta ma voi opri-n caroiajul oranj cu albastru

Tu stii ca cei mai buni prieteni ai mei sunt pictorii. Ei sunt pentru mine precum apostolii pentru Iisus. Teoremele mele sunt facute din culorile paletelor lor. Spatiile ordonate s-au nascut din razboaie cu imposibilul hazard si din refugii in tablourile de galben ale lui Augustin (Costinescu), in deltele lui Gutuie (Costica Gheorghe), in padurile pasararului lui Stefan (Caltia), in Magia si-n Casa de pe tarmul lui Mihai-Mircea Ciobanu, in levantinul gradinar al lui Sorin (Ilfoveanu)... si-n multe alte combinatii din arta refugii (P.G.)...

Stii bine ca impreuna i-am lasat semnul lui Daniil si-n semnele noastre nu-i loc de dezastre... si unde era semnul acela la care reveniseram? in curtea canteretului iubirilor gingase rapus de-al sau talent...


evident ar mai fi de spus ca si matematicarii si poetii sunt prietenii mei... unii dintre ei, ca si pictorii: cei mai buni...

multe n-ai apucat inca sa mi le spui...

aici sunt multe de spus, sau nimic. multe, pentru ca toate se leaga intre ele. nimic, pentru ca este spus totul. lasand jocul de cuvinte, ma aflu in pozitia punctului (P) care descrie locul geometric intre doua focare: elian, care pare ca acopera singura poemul si Danu (Banu), care se revendica-n final, prin dedicatie si in comentarii.

pentru mine elian ramane in aceasi lumina, a beneficului, chiar daca aici este pierduta intr-un spatiu asprit si dur... cand suma distantelor e constanta sunt in poemul elipsei, cand diferenta distantelor ramane aceeasi, hiperbola o salveaza pe elian, pe ramura lui Da si Nu in impacare...

din pulberi de cuvinte si flori de amintiri
ai zamislit nou trupul a doua marturii
si din nespusa ruga a pogorat chemarea
lasata-ntre cuvinte in locu-n care zarea
se sprijinea pe gandul cu cerul jos sub clopot
si-n marginea luminii e liniste si-i ropot

de unde risipirea de sfinti in centru vietii
intr-o lumina blanda-n arcada diminetii?

e locul cu stupina si-i blanda intrebarea
........................................

aici este piatra cu care m-am jucat pe suprafata
linistita a lacului verde (e verde azi lacul albastru)
cum faceam cu pietrele slefuite ale copilariei

între visul ce-nvăluie gardul căzut
și paharul acesta din care vom bea fără martori

un mut care vede totul ne urmează supus,
în țărână se arată chipul lovit cu pietre,
ne dă încredere să clădim
pe uimirea rămasă după o respirație completă

Cu cativa ani in urma, pe cand Nicolae Manolescu mai avea loc la postul national de televiziune, am avut bucuria sa-l vad mirat in fata calitatii si actualitatii poeziei intalnita-n revista Familia. Bucuria mi-a fost scurtcircuitata cand criticul a pronuntat numele poetului M.P.

Am fost fericit sa-l gasesc pe Miron Pompiliu pe acest site. Am lasat acolo un fel de strigat de pe dig. Am avut promisiunea ca voi avea acces la contul adresei lui pentru a-i imbogati pagina.

Fac nod acum intre semnul de atunci si semnul de acum, lasand loc de portativ pentru cantec si pentru latratul de caine......................


cand intalnesc un iesean il intreb daca stie pe unde-i cimitirul junimistilor si daca stie il intreb daca stie pe unde-i mormantul lui Creanga, ori a lui Slavici... si toate intrebarile astea isi gasesc cate un raspuns... dar eu sunt interesat sa aflu cine ingrijeste mormantul lui Miron Pompiliu sa vad daca nu cumva vreo ruda indepartata ma cauta-n visele sale si eu nu stiu cum sa ajunga la ea. daca cineva cu iubire de oameni, si cu ascultare, aude aceasta intrebare, cred ca intr-o plimbare pe acolo ar putea sa-mi gaseasca raspunsul... poate ca totusi, am zis... si asa am adaugat un vis care ar putea sa aiba ceva viu in el...

as sugera o corectie: anul de nastere este 1847 si nu 1848 (vezi Constantin Pavel, Miron Pompiliu, Viata si opera lui, 1847-1897)

as mai lua o piatra sa pun in turn de scoici
dar plange-n ea copila ramasa fara doici

au murmurat o clipa, apoi, din vant, o soapta
nascuse-n amintire, in galben, fructa coapta

nu fructul care-n roada ar fi o rodie
ci fructa care-n zodii e chiar o scorpie

aici e nodu-n care se strange Nesfarsitul
si Ponna latra-n scara chemandu-mi Infinitul

deschid Nemarginirea in punctul de Nadir
si infloreste-n soapta un fir de trandafir

asa credeam in clipa atinsa de trecut
cand rataceam pe plaja cantand ca la-nceput

rostogolisem clipa pe aripa de dor
pictand un chip in Tympul pe plaja rodador

aici ma intalnisem cu zidul si Stradela
cu iedera-i intinsa-n arcada cu Adela

as mai lua o piatra sa pun in turn de scoici
dar plange-n ea copila ramasa fara doici
..............................................

(PS): faptul ca drumul acesta si-a gasit locul pe site intre Stefan Doru Dancus si Florin Caragiu cred ca-i un semn de la Parintele Isihie. Doar asa, sa fie pentru Marie. In pumnul de soapte, scoici si pietre las si cateva frunze de tei, sa fie pentru semnele de carte, dintr-o nemarginita parte... floare rara, nod de semne, cine sa te mai indemne, sa ai aipa de izvor de pe tarmul rod-a-dor... si asa, din dor-ador, a rodit o rodie, semn bogat de zodie... se zice ca zodia poetilor este zodia pestelui (in ploaie)... azi noapte au plans teii ca o ploaie de primavara...

totul incepuse la tipatul pescarusului,cu ceasca de cafea. pe scara iluziilor, emigrasem in imaginar. in sacul de marinar, o sfera, o carte si-un zar...

Între reculegerea minții și meditația inimii, firul subtire al vieții, cu toate-n rânduiala lor. Ogindită-n luciul apei luna, pe cărarea ei, mă chema în jocul șoaptei pe aleile cu tei. Și aici, dintr-un departe, în ecouri bate toaca. Pe un colț de rugăciune miruise-n clipă joaca. (Joaca dintr-un joc secund, ploaia dintr-un nor fecund. Când din locul întâmplării s-a lipit un punct de axă s-a rostogolit în oră cheia dintr-o paralaxă).

Todore, Todore... unde pui ca duminica asta a fost Duminca Floriilor? In care clipa bucuriei este umbrita de durerea dramei saptamanii care-i urmeaza... si-n toate aceste sarbatori, durerea si bucuria, intr-o singura samanta.

e aici precum o carte multiforma de Acum, peste care tot trecutul se aduna ca un fum, dintr-o pipa de poveste, cu indemn la drumetie si din care o samanta incolteste-n poezie...

da. asa este:

\"Uneori ne îndrăgostim de un loc la prima vedere. Și, în timp, cu cât îl vizităm mai des, simțim că vrem să revenim, să împărtășim cu alți prieteni această dragoste. Un asemenea loc e, pentru mine.............\"

Un astfel de text este o bucurie atat pentru informatii cat si pentru modelul reusitei turistice. Cate astfel de locuri vechi nu sunt inca in paragina!? Bucurii multe, din Tomis, de Florii, pentru Shuni si pentru Ierusalim. Un salut prietenesc pe care-l inmultesc cu cantecul marii si cu inca ceva nerostit...

de Florii venim cu salcii, cu finic si flori de nuc ca sa imbracam masura din cantarea unui cuc. las doar semn intr-o tacere ca un cant de isihast pe o treapta-n care dorul s-a semerit in trupul cast.

pe portativul celor 5 linii din final se rostogoleste o piatra pe care o vei folosi la temelia zidului cu stalpi de templu

cât somnul tău ține delfinii în aer poți să îmbraci sufletul
pe partea sărutată de suferință / nevoia de a respira
mă învață să nu te pierd în mulțime

numele tău e un ochi ascuns în mine ori de câte ori
mă trezesc aruncat la fiare de o lumină blândă

La multi ani! cu arcade pontice si cu toate bucuriile sarbatorilor
(Yann, dintr-o clipa de-un an)

O mare bucurie versurile astea:

întind mâinile în căutarea unui echilibru
nicio frânghie nu mă poate scoate din tine
mă afund și mai mult
știu că nu trebuie să mă zbat

bucurie nu prin trimiterea la nisipurile miscatoare ci pentru
imaginea echilibrului perfect posibil doar sensibilitatilor rare...
cum imi place sa zic: sa faci echilibrul cu o pana si-o petala

nu zic despre intregul poemului. spun insa ca reluand citirea
mereu descopar alte perle:

aici nimic nu e permanent
vântul îi poate schimba direcția
ca unei dune cu lama tăioasă

\"e doar umila mea intrebare: eu cine sunt?\" Stii cum e? Precum Corabia lui Tezeu despre care vorbeste Plutarh in Vieti paralele (si numele cartii se potriveste cu intrebarea aparuta intre raspunsurile la comentarii).

„Iar corabia in care a plutit si s-a intors cu bine Theseus cu tinerii, care avea treizici de vasle, atenienii au pastrat-o pana in vremea lui Demetrios din Phaleron, indepartand bucatile de barne vechi si inlocuindu-le cu altele puternice si incheindu-le in asa fel incat aceasta corabie a fost si pentru filosofi o pilda de cuvant indoielnic, de vreme ce unii spuneau ca este aceeasi corabie, iar altii sustineau ca nu s-a mai putut pastra aceasi corabie care fusese la inceput”

Despre poem iti zic: baga mare ca esti tare. Evident ca intre personajele care-ti coloreaza momente si perioade din viata este greu sa alegi unul care sa semene pe toata durata cu tine. Ai vazut ce inflexiune ai facut pe banda rasucita cand ai vorbit despre autorul care te crease pe tine. Cam pe acolo as zice ca-i raspunsul la intrebare.

Dacă se clatină adevărul sau minciuna, vom afla abia peste secole!

imi place umorul acestei afirmatii. noi, cei de azi, vom afla peste secole. intre multele prostii, asta parca le intrece pe toate!

intre spatiul cu aer si apa, ai gasit fiintele moi. poemul asta-l percep precum un aranjament in atelierul lui Barancusi. pretioase si obiectele luate individaul, dar mai ales, atmosfera creata de diferitele aranjamente sub luminozitati potrivite.

luate separat, precum elementele unei gramatici picturale in ritmul 2,1,1,1,2

Stai așa încordat ziua întreagă și-o bucată de noapte
Să nu te împingă un vânt, să te răstoarne între oamenii vii, plătitori de impozite,
..........................
Literele să se împrăștie, să se întindă ca viermii pe tine.
.............................
Aici nu poți fi călcat în picioare, strivit de mulțime,
...................................
Gândurile tale circulă prin vase comunicante până la ele,
.................................................
Ființele moi îți arată cât ești de puternic și de fragil deodată.
Cu aceeași apă te scurgi de la streașina lumii din nou în pământ.

apoi, toate la un loc, ca un miez intr-o coaja.

ultima vreme n-a prea avut ochi si urechi pentru noi.
Dar asta e altfel: e noapte ,sună telefonul
Și dacă taci ești legat de cineva care îți răspunde.

fara sa desenezi tu, din pata de igrasie navaleste o lume...

si daca doar pare cuvant si nu e cuvant? poate fi cuvant si integrama in acelasi timp? ne-ai lasat pe toti in ca-u-ta-re, dar n-o fi cautare. la un pas de intrebare. din ce spui in ultima strofa, sa fie ceva legat de Inviere? doar n-o fi urecheatul acela cu bucuriile? ce-mi pare cel mai rau este ca daca tu nu ai dreptul sa-l rostesti, nici noi n-o sa-l aflam... ne-ai lasat in dilema si-mi place... pana cand dilema asta? adevarat si fals in impacare? imposibil...