Dorra

Șoaptele se amestecau între ele. Doar Dorra și lătratul Ponnei mă știau duce la Casa cu iederă. Opresc puțin povestea în seara unui cânt. Vino foarte aproape să-ți spun... ai ajuns... mă privești fix în ochii mei care nu pot vedea decât marea? Da. Respira-mă încet și cântă fără glas... Mă întreba povestea de unde-mi vin cântări. De unde risipirea între albastre zări? Ce întrebași atuncea când eu eram în vis? Pe unde e cărarea ce duce-n Paradis?... Și șoapta se pierdu chiar când pășeam pe plajă. Plaja asta o știu mai bine decât îmi știu linia vieții, linia capului și linia inimii. Ultima treaptă a scării casei cu iederă este facută cu pietrișul adunat de mine și de Anna cu cele mai rotunjite pietre culese vara, pe plajă. Anna le adunase în serii de câte 17. Fiecare piatră și fiecare serie au un nume pus de ea. Când ajung pe ultima treaptă, mă așez pe scară și-mi aprind o pipă pe care am primit-o de la... Și dacă totuși întâmplarea e legea care spune Da... de ce se schimbă locu-n care părea că ziua-n care Ea e chiar povestea unei clipe văzute-n Tympul nesfârșit și-i amintirea ce revine să știi ce lume ai iubit? Urcam de acum cărarea coborâtoare spre mare. Mai aveam câțiva pași până la ultima treaptă. Clipele astea îmi par cele mai lungi. Tensiunea atingerii acestei trepte parcă-i mai mare ca atunci când, la trapez, palmele mele așteptau palmele colombinei. O prindeam strâns și ea-mi spunea: mulțumesc, domnule!