Al(e)ge

Când ai lăsat sămânța să curgă printre ramuri, a răsărit o mare cântând epitalamuri. Mă tot adună marea în golful ei de taină. Mă naște din meduză. Mă lasă fără haină. Un pește zburator în-căutând cascada, cu orbul năzuros înspumegând șarada. Vezi cum se strânge nodul pe viață și pe vis! Tu știi că-n căutare e-o punte de abis. N-aș vrea să zic, n-aș vrea să fac, n-aș vrea să știu. Nimic n-aș vrea. Dar parcă, tocmai de-aceea vin toate acum. Să zic, și să fac și să tac și să stiu și nimic nu rămâne înțepenit cum a fost. Toate se schimbă, și eu trebuie să le țin într-o zicere, scriere, facere, de parcă aș decide ce și cum. Alege, mi-ai zis, și-ai dispărut în vis. Te-am căutat peste tot până când, într-o dimineata, m-am trezit bulversat. Visasem o încăpere-scenă, și-n mijlocul ei, un pat. Mă trezise un rostogolit de bilă. Apoi, tăcere apăsătoare... De undeva, de departe, din când în când, valuri de mare. Peste ele, un cod nescris, cu secundarul și minutarul uitate în vis, pe-o frunză de cais. Între semnele tale am căutat frunzele. Am găsit frunze mari, frunze mici, alge și printre ele, scrisorile de atunci amestecate cu cele de acum. Băteau ceasurile în casa Pictorului, fiecare ceas bătând altceva...