ioan andreica

semn poemul infinită întrebare infinit răspuns drumul dintre început și poem rătăcite unde prin mii de secunde viori nepătrunse în

trup făr\' de noroc prin ceața amintirilor drumul e lung te depărtezi alergi spulberându-ți trupul să te pierd te văd

te mai caut mai plutesc păsări deasupra codrilor sfidând înălțimea brazilor cu glas amenințător umbrele pădurii mă

spre tine trec prin înserare drumul ce îl voi face va fi spre tine voi cit aștri venind

șirul cu patimi am venit din patimă să nasc patimi pentru a pătimi inima-mi a plâns prin renașteri

tandrețe romantică culoarea tainei din patimă mov înger și cumpătare din mâini curge apa vieții

cu aceeași corabie pasul tău e aidoma cu al meu durerea mea e ca a ta pe același drum am călătorit amândoi

te am iubit dintotdeauna nu te-am știut niciodată nu te-am întâlnit niciodată nu mi-ai vorbit niciodată nu am întâlnit niciodată narcisele în drumul nostru

De unde vin La ceas tacut las linistea sa curga in fibrele-mi subtiri precum o cadere printre stele la ceas tacut

mă vei găsi nu veni fără lumina nopții să aduci cu tine toate umbrele pădurii să aduci floarea de vișin așezată

aș fi dorit aș fi dorit idilă să fi fost să nu fi cunoscut negre gânduri de iubire să nu mi te amintesc în zarea cu

din legile firii mâinile noastre s-au întâlnit deodată fructul a rămas pe ram în livada cu vișini de atunci alerg mereu

dincolo de zid în seara aceea liniștea cobora prin frunze din pomul trist a apărut furtuna și noaptea dincolo de zid

când vom călători când vom călători o infinită ocolire va fi căutarea se vor aprinde lumini se vor forma noi stele la sărbătoarea

în leagănul ierbii lancea privirii tale nu mă poate străpunge în armura soldatului oblăjit de trădarea ta

despre dragoste scriu despre dragoste din ea sunt zămislit din prima zi sunt hrănit cu iubire mi-a călăuzit pașii pe

dacă pleci dacă pleci nu îmi lua nopțile sfârșite în lacrimi zilele fermecate de ochii tăi să nu le duci ia doar clipa primei

pentru tot ce ar fi fost din ce a fost semne de suflet văpăi în ochii tăi spre cerul înstelat nimic nu a mai rămas pentru

în așteptarea ta închis în liniște crângul înverzit mă adoptă o mângâiere din codrul încărcat de ploi