Poezie
luna bleagă
1 min lectură·
Mediu
Fată, când ești tristă, dar foarte tristă
și foarte de-adevăratelea,
nu poți să minți.
Pur și simplu. Nu poți și pace.
E din filmul cu dacă minți se întâmplă
ceva foarte rău,
din filmul cu nu zici pe dracu, ci ăla
care te bagă în smoală, din filmul cu
îți crește păr pe urechi și pe nas
și din toate filmele alea când erai mică mică.
Nu vrei să ți se întâmple nimic rău,
nu vrei să se întâmple nimănui nimic rău.
Stai în buncărul tău și nu zici nimic.
Răul e închis și el undeva acolo, cu tine.
Perfect ermetizat.
Nu poate ieși nicăieri.
Și în momentele alea minciuna produce o fisură,
întâi mică, abia simțită, apoi tot mai mare,
prin care se revărsa totul.
În valuri lente și uriașe, când ai timp
să să știi ce urmează, fără să poți face
ceva să scapi.
Altfel, răul îl vezi doar tu, îl mângâi tu.
Stai în buncăr și taci și taci.
Umbra lui proiectată în tot buncărul.
Nu se vede cerul nopții din buncăr, nu se vede luna
futută, iradiind lumină.
044.386
0
e mișto luna iradiind lumină așa cum trece uneori o femeie pe lângă tine care n-are niciun chichirez da\' iradiază dumnezeiește de undeva din interioarele ei și te gândești grosier că poate tocmai ce-o fi fost futută.