Real - Ireal

Real-Ireal sau prejudecata materialistă Se pare că în România comunismul a prins radacini mai abitir decât în alte zone ale Europei. Societatea democratică nu a reușit sa dezarticuleze un tip de mentalitate materialistă care ne face să reducem problemele sociale actuale la discrepanțele nivelului de trai, la contrastele violente dintre parvenitismul unora și sărăcia altora. Uneori ma întreb retoric dacă, în cazul în care Ceaușescu nu ne-ar fi înfrigurat și înfometat, n-am fi considerat cumva de prisos sa ieșim în stradă doar pentru a ne cere dreptul la liberă exprimare, la adevăr, la democrație ?! Dreptul la negație și polemică socială! Câți dintre noi ar fi fost dispuși să-și riște viața doar pentru “ rația de libertate” existențială? În piramida trebuințelor psihologice într-adevar la baza stau necesitățile primare: satisfacererea instinctelor de conservare (instinctul foamei) și reproducere ( cel sexual), dar oare celelalte trepte care conduc spre vârful piramidei culminând cu nevoia de autoafirmare, ne sunt totalmente indiferente? Am putea supraviețui ( spiritual) măcar o zi fără muzică, fără filme sau cărți, fără comunicare autentică? În pușcăriile comuniste dețiunuții își recitau unul altuia versuri, își povesteau cu lux de amănunte subiectele unor cărți, își storceau memoria de citate….își fredonau melodii…. Obsesia satisfacerii instinctelor primare care provine dintr-o frustrare acumulată progresiv pe durata a jumătate de secol de “ foamete și prohibiție sexuală” perpetuează o orientare motivațională de tip materialist și prin urmare proliferarea mercantilismului. Mijloacele mass-media accelerează dezvoltarea societății de consum, ființa umană este focalizată din unghiul comercialului, persoanele utile societății sunt cele care (se) vând sau produc un tip de profit pecuniar. Vedetele din zona show-biz-ului își confecționează o imagine artificială calchiată după model occidental și-o vând la suprapreț pe plaiuri autohtone. Suntem permanent agresați subliminal de reclame cu conotații sexuale. Suntem cooptați din toate părțile spre un tip de “prostituție” intelectuală sau morală de sistemul social care ne obligă să ne sacrificăm aspirațiile individuale așteptarilor mutuale ale societății. Ca ne putem câștiga existența suntem obligați să ne sacrificăm identitatea, să ne înregimentam în armata “anonimilor utili” să ne aruncăm de bună voie în malaxorul strivirii conștiințelor, în mașinăria colectivă a spălării de inimă și de creier. Prejudecata materialistă a inserat în mentalitatea comună niște confuzii monstruoase de sensuri și inversări de priorități. Societatea democratic utilitaristă e alcătuită în baza unui sistem prioritar al necesității, nicidecum în baza unei ierarhii a valorilor. În societățile capitaliste “cantitatea tinde să suprime calitatea” anticipa Rene Guenon la sfârșitul secolului XIX. Grafată pe un fond al materialismului (favorizat de comunism) această tendință poate avea efecte dezastruoase, de factura unui cerc perfect vicios. Faptul că morbul materialismului a infectat incurabil conștiințele contemporanilor comunismului nu este câtuși de puțin inexplicabil însă e curios cum de se face remarcat simptomatic chiar și la generațiile tinere de INTELECTUALI acest deziderat exclusiv al prosperității materiale. Absolvenții de liceu se orientează fără ezitări spre facultăți care să le ofere într-un final garanții ale propășirii pecuniare. Din punctul lor de vedere e rușinos, deplasat și chiar penibil să-ți faci probleme existențiale în loc să-ți faci griji pentru existență. “A fi cu picioarele pe pământ” a devenit o mândrie națională. Suntem care mai de care mai realiști și mai adânc ancorați în mocirla realității palpabile. Dacă aceată împotmolire în psihoza “traiului decent” ar fi tranzitorie și odată atinsă această treaptă, aspirațiile noastre și-ar reorienta și restructura țelul lucrurile, lucrurile ar fi cât se poate de firesc organizate în sens evolutiv spre vârful piramiedei. Din nenorocire însă tinerii “ cu picioarele pe pământ” după ce își fac rost de decentul “merțan” și la fel de decentul apartament decomandat, aspiră la o vilă cu piscină, la amante “bengoase”, la conturi în bancă din ce în ce mai “groase”, nicidecum la binecuvântarea unei vocații intelectuale sau la savoarea unor revelații cognitive. Va să zică învățam cât cuprinde ca să putem stăpâni strategia profitului, ca să ne înlesnim expansiunea spre orizonturi materiale din ce în ce mai vaste. Tindem să acumulăm cât mai mult cantitativ, să stăpânim cât mai multe bunuri palpabile. Devenim proprietarii lumii concrete, soțul sau nevasta sunt proprietăți private, meseria e o proprietate pe care o stăpânim cu emfază, imaginea socială e o proprietate inviolabilă, etc. Acest delir al posesiunii ajunge să ne contamineze toate faliile de înțelegere și trăire. Reactivitatea noastră începe să fie alimentată exclusiv de un orgoliu necenzurat care trasează continuu granițe între noi și ceilalți, care delimitează maniacal teritorii. Ne simțim cu atât mai în siguranță cu cât ne reprezentăm mai clar diferențele dintre fiecare și fiecare. Silabisim obsesiv sintagma acestor diferențe, în spiritul celui mai patologic realism. Fapt care ne imunizează complet în timp la existența celorlalți. Începem să trăim aberant cu sentimentul că suntem personajul principal, iar cei din jur simpli figuranți ai destinului personal. Aproapele nostru devine un mijloc nu o cauză, un obiect de care ne folosim și nu un subiect în care ne-am putea regăsi. Democrația materialistă ne injectează în vene serul indiferenței. Cu cât ai mai mult sânge rece cu atât ai mai multe șanse să izbândești în viață. Va să zică inițial suntem somați să ne călcăm peste propia ființă ca să ne putem înregimenta în cazarma socială. Apoi trebuie să călcăm peste ceilalți ca să ne extindem și marcăm teritoriile. Cu cât suntem mai pătrunși de certitudinea realismului nostru sănătos și lăudabil, cu atât autosuficiența capătă simptomatic manifestări incurabile. Ni se pare că știm totul despre tot, mai ales despre această lume pe care am investit-o fictiv și aberant cu o singură dimensiune. Cea mai oribilă prejudecată de care m-am ciocnit vreodată constă într-o percepție de domeniul alienării materialiste conform căreia REALUL SE TERMINÃ ACOLO UNDE SE SFÂRȘEȘTE SPAÞIUL. Ca și cum spiritul n-ar face parte din realitate. Ca și cum reprezentările pe care ni le facem despre noi și ceilalți ar fi altceva decât construcții himerice de motivații și convingeri generate de presiunea necesității. Ca și cum facultatea de a anticipa, rememora, trăi proiectiv într-un trecut tranfigurat de nostalgii sau într-un viitor izvorât din dorință n-ar face mai organic parte din realitatea noastră individuală decât convenția prezentului palpabil. 90% din viață ne-o trăim în imaginație. “ Realitatea și ficțiunea își trag sevele una din cealaltă” - Mircea Eliade. Reveriile noastre reiterează conținuturile realului. Trecutul personal e o reactualizare anacronică a unor momente de răscruce afectivă care ne-au impus un sistem de gândire. Prezentul nu e decât laboratorul în care sunt prelucrate analogic conținuturile memoriei și restructurate în virtutea unor scopuri care se cer împlinite. Proiectivitatea e motorul vieții noastre interioare. Imaginea pe care ne-o formăm despre realitate e o simplă închipuire prin care încercăm să antincipăm șansa de a ne atinge țelurile. Cei care reduc realitatea la dimensiunea palpabilului dovedesc o preocupare exclusivă pentru bunăstarea biologico-materială. Cei care reduc realitatea la erotism sunt personalități configurate în jurul unor aspirații hedoniste. Cei care reduc realitatea la raporturi de idei și forțe spirituale sunt personalități introvertite. Dar realitatea în sine nu e nici materie pură, nici spirit pur, nici prezent, nici aparență, nici iluzie. Realitatea nu poate fi redusă și încadrată în canoanele unui tip de mentalitate. E ceva transcendent viziunilor noastre subiective. Poate că realitatea e o UTOPIE.