stă palid înaintea oglinzii,
descoperit
înaintea ochilor proprii precum
înaintea lui Dumnezeu,
nu! nu!
nu sunt eu!
îi răspunde în gânduri
îngerul alb speriat,
tâmplele-i ard
și prin noaptea
străzile orașului sunt ticsite,
umbre veștejite, altele mai vii,
se îmbulzesc pe trotuare
contopindu-se cu smoala topită, de asfalt,
curgându-se, parcă, fierbinte spre iad
soarele soarbe
stau în cur
în mijlocul Lumii,
neînsemnat,
unii… spun despre mine
c-ași fi…,
dar tu, Petrule,
tu cine crezi
că sunt,
pentru că
părerea ta…
… oricum,
nu contează.
dogoarea sufletului mă înăbușă,
mă arde, de parcă-n iad
s-ar fi încins în golul
de necuprins al disperării,
cu fiecare clipă stinsă rugul
se-aprinde mai mult
și ard, și plâng
dar
eram fiul tău, mamă,
de mult
și în fiecare dimineață tu
îl rugai pe îngerul casei
să mă păzească
de furiile cerești
și de toți câinii
slobozi din lumea asta
pe pământul proaspăt,
a fost o vreme a copilăriei iubirii,
a fost o vreme a preistoriei firii,
a fost o vreme când sufletele noastre trăiau
adăpostite în peșteri de lumină
săpate adânc în nesfârșita noapte
a
chip îngeresc am cioplit
nopțile albe
în marmura cuantei sufletului meu
pe unde-mi umbli îngere păzitor
când eu îmi borăsc sufletul
îmbibat cu alcool,
când dracii
fiecărui atom
din univers
de aici îngere
nu avem unde pleca –
nu avem încotro,
vom petrece noaptea aceasta
împreună,
singuri,
nedespărțiți chiar și în vise –
n-avem încotro, îngere,
ne-a sosit clipa
așteptării
la fiecare răscruce de drum
au așezat câte o cruce
apoi au plecat liniștiți fiecare
pe la casele lor
nepăsători de ceea ce alții vor crede
despre acel semn ce indică
nehotărât calea,
lăsând
ca și când aș muri
în fiecare noapte în somn
și m-aș trezi diminețile viu
învățând de la capăt
tot ceea ce trebuie făcut
pentru ca timpul să treacă
și să sfârșească această nouă zi.
