să bem iubito în cinstea nopților
de mâine, chiar dacă în zori nu vom mai fi
la fel de aproape,
să bem, să bem veninul șarpelui
care ne curge în vene
din cupa plină a trupurilor
diminețile încercănate mă însoțesc
din infernul nopții
în temnița însorită a zilelor,
la capăt de noapte –
’mi târăsc sufletul
prin mocirla lacrimilor
sângerate,
mai aproape, mai
umărul tău înseninat
m-ademenește să vin
mai aproape, să vin…,
dar în ochii mei
licărește moartea,
nu știu, nu știu,
voi veni totuși
voi veni, pregătește-te
pentru taina îmbrățișării
în
Nu-ți mai clătești în ochii mei
lumini
ce te orbeau,
neînțeleselor zvâgniri
din piept, de azi
nu eu voi fi acel
ce le va descifra.
azi nu mai sunt
la fel de păsător,
tu vrei să taci,
nici
… dar timpul e transparent
iubito, nu numai pielea ți-o pot
mirosi, nu numai inima
ți-o pot asculta prin el;
e atât de senin timpul
ce ne desparte, încât
te pot îmbrățișa mereu
prin el.
la una din marginile satului,
devale – așa cum îi zic oamenii
locului – pe un dâmb se înalță
cimitirul,
din când în când aici,
sunt îngropate amintirile defuncte,
unele amintiri –
altele au
încetinel, suflete, încetinel,
nu vezi că mă tragi după tine
stingher, că mă topesc precum soarele
în flăcări de ger.
încetinel, suflete, încetinel,
drumul e lung,
cer e de-ajuns – mai rămâi
unei inimi îi cășună
pe o altă inimă,
îi pică, așa, cu tronc
inimii
pe o altă inimă,
apoi se întrec să bată
una pentru cealaltă,
până la istovire uneori
până la nemurire alteori.
aștept dimineața
precum aștept moartea
cu-ntreaga făptură
zbuciumându-se-n glas,
cu ochii trudiți
lunecând pe obraz.
cu lacrimi se-adapă
privirea în zori,
văzduhul îmi urlă
prin
înghesuiți cum viermii-
-n carcasa unui stârv,
ne sufocăm de foame, de sete
și de scârbă,
nevinovații plâng.
urdorile căinței
tuturor sclipesc în ochii
osândiți ai pruncilor.
un centimetru de viată
înainte, un centimetru de moarte
apoi
soarele așteaptă cuminte
să răsară și să apună
în noi
între mine și tine
în plină zi
se va așterne Luna
pentru totdeauna
și
doar pescărușii dau culoare,
strălucitori, întunecații mării,
înverșunați ei spintecă în hău
cărări spre soare
corăbiilor
rătăcinde-n cele patru zări,
priviri ciudate au corăbierii,
cătând
îți mulțumesc Doamne
că mi-ai dat minte
să nu te pot înțelege,
ochi, să nu te pot vedea,
urechi, să nu te pot auzi,
miros, să nu te pot mirosi,
mâini, să nu te pot pipăi,
îți mulțumesc
dacă ar putea fi decembrie
acest duh de lumină,
această undă sclipitoare de cer
din ochii noștri,
dacă zăpada sufletelor noastre
s-ar ninge iar
am redevenii mirii
nunții dintâi,
umărul tău înseninat
m-ademenește să vin
mai aproape, să vin…,
dar în ochii mei
licărește moartea,
nu știu, nu știu,
voi veni totuși –
pregătește-te
pentru taina îmbrățișării,
în zori vom
domnișoară de noapte, domnișoară de noapte
darurile tale sunt fermecate,
apari la ușa mea
nedeschisă de-un veac,
intri, îmi zâmbești, te dezbraci
și te tolăni în pat.
buzele tale, buzele
să mori anul acesta
la anul, lunea, duminica
în ajun sau după
sărbători,
o întreagă filozofie s-ar putea naște
din aceste deosebiri
și asemănări
oamenii ar exista mai mult
în arta morții
nu ți-am spus niciodată
că ochii tăi blânzi sunt
ferestre ale acestei lumi
prin care lumina-mi
nu va pătrunde niciodată,
nu ți-am spus niciodată,
nu ți-am spus
niciodată că am oroare
de
să nu ne mai gândim la nimic
prietene, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat;
nu ne-am cunoscut niciodată,
nu știu cine sunt, nu știu cine ești,
vorba ta îmi este la fel de străină
ca și
Mai rămâi să-ți mai vorbesc
de bine
tot ce-i puturos și necurat
în tine,
Să-ți slăvesc lumina
din urdori,
Mai rămâi cu noi de sărbători
Mai adu-ți aminte când erai
de mult
o
