Ilie Grigore

Pe malu celălalt după ce ai trecut / în stânga Gârla, cât te țin în lumină ochii se-ntinde Lunca Raiului, de cum sui malu, imediat ce-ți înalți de sub vad capu zărești o

GORE MAIOR CUVÂNT ÎNAINTE să pleci Adame unde-oi vedea cu ochii din bătătura mea dacă ți-a fost mai dragă

privesc pe cer mirat la fel ca-ntâiul om, la fel ca și-un copil și-aceeași taină simt când peste ochi talazurile nopții se cobor, orișice licărit de stea îmi dă fior apoi, când soarele

sângele s-a învârtoșat, a obosit și curge leneș prin venele uscate, poți ore merge liniștit de acum pe drumul către moarte în calea ta spre iad, spre rai, doar umbra cea eternă o să îți

singur petrec pustiul larvele nopții scânteie fiecare secundă arsă, prefigurând veșnicia, nestăvilit, pasul coboară ca o pasăre de abur în amurg, cerul împrejmuiește, rugul pe care

a venit atunci îngerul dimineților și a hotărât el ceea ce noi nu puteam hotărî, pentru că nu ne stătea în fire vulcanul timpului a erupt și a spart insula noastră pustie în două; fiecare

aștept lâncezind în lacrimi sfârșitul, împăturindu-mi, cu vremea, inima în giulgiul tăcerii din noaptea sângelui toamna-mi încunună sufletul cu muguri străvezii de brumă sărată, ’mi-umbrește

e o boală a creierului de care suferă inima, e o boală a inimii de care suferă sângele, e o boală a sângelui de care suferă trupul, e o boală a trupului de care suferă sufletul, sufletul e o

cel luptător cu morile de vânt, hălăduind pământul, vraf cu vraf, ca printr-un car cu fân, să afle ac pentru cojocul său, vestitul Don Hidalgo, un om bun, ce-avea drept înțeleaptă judecată

vai de ăia, săracii care sunt… americani și au detoate.

că nu va fi război, așa zice lumea, așa zicem toți, unii știu ei ceva, simt astfel, văd bine alții în cărțile de tarot, ăi mai mari în cele savante, asta e! cu ce să ne îngroape? știu și

dincolo de poarta curții noastre începe lumea, cea pe care o știm cu toții, curtea noastră e înconjurată din toate părțile de curțile altor porți, înconjurate de curțile altor, altor

îmi vin în mine acum vorbele unei bătrâne despre niște tineri români care și-au vândut tot apartament, firmă, mașina, și-au lăsat părinții singuri în țară să lucreze o grămadă de

aseară, pe strada popii, am ocolit o fată cu chipul de lună, ochii-i străluceau a fiară nebună, căutau, parcă, spre capătul străzii se grăbea, urmându-și destinul pe strada străjuită de

s-au deschis în noaptea aceea mormintele lumii și s-au umplut de lumină dar mormântul Lui era Gol

sângele-mi freamătă la fiecare atingere a privirii tale de ochiul meu preaplin de iubire, clopotul inimii vibrează-n turbare la auzul glasului tău ce-mi îndeamnă tot trupul să fiu bărbat mă

Nu vreau să știu de ce tu Ești atât de dispusă să mori Ucisă de moartea ce-mi revine, Eu care te-am De sânge, adus aici Cu fiecare strop Celulă cu celulă Pas cu pas? Nu vreau să știu de ce

mă sâcâie cerul sub pleoapă și adorm în zori din nou în oul singurătății, înzăpezit pe veci, poate

dimineața, de fiecare dată, parcă vin de la altă înmormântare și respirarea mea are ceva, așa, ca un miros de hoit, apoi… … renasc în asfințit, din ploaia de seară, ca o ciupercă … …

se-ncovoia tot mai adânc, adânc pe lama otrăvită a pleoapei mele, se cobora adânc, adânc să soarbă din rădăcinile ființei păcatul în venele sale însetate de plăcerea durerii și revărsându-se

leru-i ler, leru-i ler stelele au picat din ceruri palide, stoarse de viață în oglinda însetată de lumină – a gerului de dimineață leru-i ler leru-i ler, leru-i ler în deșertul

mi-e dor să mâzgălesc un soare mi-e dor de-un cimitir devale mi-e dor de-un cuib de rândule la streașina căsuței mele mi-e dor de câmpul plin de stele mi-e dor de copilosi-iele mi-e dor de

ochii ei, ca două paseri de pradă încătușate-n zbor zvâcneau în orbite, cerul se rostogolea în cercuri în interiorul lor, preschimbând focul luminii în lacrimă

focuri de lumânare în cimitir sufletele morților, redând fiecărui suflet steaua lui târzie, noaptea fumegă stafiile celor vii, din necropola timpului, somnul pare să fi descris cripta unei