Hogiu Adrian

mă pun să scriu și eu câte ceva chiar dacă foaia va rămâne tot albă aud cum pixul scârțâie fiecare literă ce fuge într-un colț al foii le desenez aripi de înger și câteva secunde de bucurie după

ai renunțat de mult să mai calci pe piciorul încă nevindecat rănile suferite în cel de-al doilea război mondial sunt acum simple amintiri povestite de un băiat prins și el în propriul lui

nu vreau să trec dincolo de aceste lucruri care nu mor niciodată nici ultimul om care mi-a întins mâna nu a știut că orice aș face din mâinile mele nu cresc muguri de aceea de fiecare dată când

patru pereți albi în patru camere negre pictați asemenea unui tablou de Grigorescu abstract ca viața ori și cui punct asemenea unui actor grăbit să își termine rolul virgulă setea și foametea

îmi întind corpul pe unde apuc sub fiecare deget stă atinsă pielea pielea mea nu e ca a ta/pielea mea bătrâne năpârlește e ca atunci când părul de pe câine cade iar în locul lui crește

m-am născut într-o zi de noiembrie târziu era prin unsprezece cred că fix punct am venit pe lume asemenea unei flori târzii de primăvară din floarea cea mai prețioasă virgulă am crescut la

sunt omul care întotdeauna își va îmbrăca hainele pe dos sunt omul care întotdeauna va desena în loc să scrie dar omul acesta încă nu știe ce îi iubirea când stau de picioarele mele se leagă

de cele mai multe ori când merg pe stradă îmi aud pașii cum calcă prin ploaie târziu spre seară de fiecare dată când mâinile mele simt durerea din palme de fiecare dată când uit să mai clipesc e

am ales calea cea mai bună unde am să îngrop ținerețea pentru îmbătrânirea omului. de când am așteptat să mă înfășor în giulgiu un giulgiu alb ros de viață, mă strânge trupul de parcă cineva

eu nu-s nici om, eu nu-s ființă am dinții smulși cu tot cu rădăcină eu sunt nebun, eu sunt creație îmi ating cu mâinile amândouă pleoapele în jurul meu e plin de ură și invidie eu sunt prieten

de multe ori mi s-a întâmplat să aud voci atunci când totuși în jurul meu nu era nimeni când încă nu știam să îmi scriu tot numele cineva mă striga cu voce tare dar eu nu înțelegeam nimic e ca

dacă ar fi după mine aș ține acest poem doar pentru mine în fiecare zi l-aș răsfoi printre degetele tale când afară încă pe laiță șade bunicul săracul iar a muncit prea mult m-am lăsat de

simt dureri de cap îngrozitoare virgulă cred că mă răcesc aș lua ceva să îmi mai treacă că virgulă mă doare capu-ngrozitor alerg prin mii și mii de puncte din virgule nu mă opresc mă-ntreb așa să

mi-a fost dor de tine/bătrâne de tine e vorba tu ai fost lângă mine când omul mi-a spus/bătrâne nu mi-a spus nimic doar eu ți-am lăsat impresia că din gura lui au ieșit cuvinte dar cuvintele lui

nu am încredere în oameni, mă ghidez doar după linile ce îmi scurtează viața, doar după sângele ce-mi curge prin călcâie. am să-mi construiesc cetatea așa cum tu ai scris[...], pe-o cruce numele

și am încetat să mai alerg singur prin ploaie încă de când mi-au crescut pe trup noi rânduri de piele am trăit cu iluzia că mâine o să pot să te iubesc pentru ultima dată nu mai pot să trec

ploaia mi-a bătut în geam azi dimineață pe la patru și ceva punct era prima ploaie chiar de unu martie călător virgulă așa de frumos curgea din streșina casei punct asemenea unei lacrime din

s-apeși pe buton nu-i greu un lucru simplu ce s-ar putea să îți deschidă vise apa pe care-o bei să se transforme-n sânge pâinea ce o mănânci cu poftă să se transforme-n carne și tot ce cauți să