Poezii

Copii, opriți-vă din goana voastră, Şi stați o clipă să ne judecăm! Părintele v-aşteaptă şi vă cheamă, Copiii Mei, veniți să ne-mpăcăm! De vor fi roşii cum e carmazinul, Ca purpura păcatele

A fost cândva o vreme, eram bolnav, lepros, De semeni din cetate afară eram scos; Dar ai trecut pe-acolo, şi încă de departe, Când am stigat spre Tine, din chinul meu de moarte, M-ai vindecat,

Cum trece roua, sorbită-n crin, cum zboară norii şi alții vin, cum piere-un sunet pe-aripi de vânt, aşa trec toate pe-acest pământ. Cu cât în lume aduni comori, cu cât vrei slavă şi

Pe-o lespede rece, din greu răsuflând, cu umbre ciudate pe chipul său blând, stă frânt de-oboseală bătrânul creştin, dorind să mai guste un strop de alin. O clipă-i aleargă privirea-napoi, cu

Ghetsimani! Cuvânt de slavă! Floare din etern mănunchi! Bătălie-nfiorată câştigată în genunchi!... Ceas de rugă fără seamăn şi de zbatere-ncordată. Freamăt ce umplea de spaimă toată bolta

-Cine eşti ? ... de unde vii ? pasăre trudită? Din ce munți, din ce pustii te întorci rănită? -Cine sunt ? ... de unde vin ? M-ai uitat, creştine ? Eu sunt cântecul senin, scris cândva de

Eu nu sunt mai mult decât fulgul de nea. Un joc de cristale e trecerea mea. Se scutură clipa din timpul deplin. Surâde şi cade. Şi altele vin. Eu nu sunt mai mult ca un fir de parâng ce coasa

Un cer fierbinte, fără de culoare, îmbrățişa pustiul ars de soare. Cu chip aprins, cu haine zdrențuite, prin spinii frânți de vânt şi de copite, prin nori de praf, prin mirosul de

O, Tată, ce eşti Tu? Cum eşti? Şi unde? Din stânci în stânci, ca Moise pe Horeb, încerc să urc prin ceața ce Te-ascunde. Şi am atâtea, Doamne, să Te-ntreb. Eşti Tu cuprins în vreme şi în

De n-ai avut un fiu vreodată legat în lanțul cel mai greu; de nu ți-a fost o clipă dată un osândit să-ți strige: Tată! nu ştii ce-nseamnă Dumnezeu. De n-ai avut un fiu în viață crescut în

Convoi de robi mânat cu aroganță trecea greoi ca un talaz în spume. Toți fără Dumnezeu şi fără nume, fără popor şi fără de speranță. Dar toți nepăsători şi puşi pe glume... Cu suflet orb,

„De ce nu vii de pe cărări străine să-Mi cazi la piept ca un copil iertat? Eu n-am fugit, când numai pentru tine, ca Isaac am fost pe rug urcat. Mai mult de-atât, ce jertfă de iubire? Şi cui

Iată-ncepe judecata. Domnul judecă-n Sion. Nourul de martori vine lângă strălucitul tron. Stau în față acuzații: milioane, mici şi mari, se-nfioară împărații între hoți şi

Dacă-ntr-o tainică vreme din lut Cineva mă făcu, şi dacă sunt om şi nu vierme, o, Doamne, aşa ai vrut Tu. Dacă am grai şi nu muget când spun ce iubesc şi ce nu, şi dacă am harul să

Nu-i singur Iuda vinovat de sângele ce se dădu. Nici marii preoți, nici Pilat, ci lumea-ntreagă prin păcat! Şi eu, şi tu... Nu drumul greu spre Golgota, nici biciul,

Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă, ca pe un cer de cântec în lumea de dureri. Am dat năvală-n viață spre tot ce ochiu-ncântă. Şi-am întâlnit durerea. Dar cerul nicăieri. Am căutat iubirea

Ce-i viața ta ? E o peniță cu care scrii mereu pe-un drum. Şi-apoi la ultima portiță tot ce-ai scris tu ca pe-o tăbliță, nu se mai şterge nicidecum. Şi vorbe-n vânt şi fapte rele rămân pe

Te prind fiori, te simți murdar… Te-a prins păcatul la răscruce. Şi tu nu ştii, copil fugar, c-am fost lovit cu-atât amar şi-am stat în locul tău pe cruce. Te uiți la Cer, te-ntorci

Vasile Voiculescu Doamne, până a nu Te cunoaşte eram ca mut, Vorbele nu treceau dincolo de mine, Cuvântul n-avea zare, grai de lut, Nici semenii nu mă-nțelegeau bine. Doamne, îngăduie în

Vasile Voiculescu Doamne, m-am plâns că viața mi-e cumplit de grea Te-am rugat să mi-o iei... n-ai vrut să m-asculți. Mi-ai spus atât: să nu mai fie numai a mea, S-o-mpart cu alții, cu cât

Vasile Voiculescu Eu nu ştiu dacă voi putea urca vreodată la Tine, Tu, însă, Doamne, cobori când vrei: măcar în treacăt Vino, Te-aştept în cămăruță la mine... ....Cum n-am pe nimeni, nici