Grigoropol Mihaela

Pot să vorbesc și să zâmbesc, Mereu să mint și să înșel. Eu tot pe tine am să te iubesc, Băiat cu ochii de mișel! Mi-e dor privirea să-ți zăresc În orice zi sau seară... Și tandru-m suflet

Nu vreau să-ți spun niciun cuvânt... Va fi o liniște ca de mormânt! Și nu-mi doresc decât să vezi Ce ți-ai dorit cu ochii limpezi... Nu-ți dăruiesc nicio privire... Decât un frumos vis de

Se vede un soare după deal… Un soare rece, mare, galben, ce luminează leneș, dându-ne o idee palidă de lumină. Iarba tresare ușor încălzită și apoi se scutură de rouă sub ochii somnoroși ai

Ne atrage lumea, ne desparte viața. Totul s-ar schimba de-am privi în față. Se uită spre mare clipa de uitare Se așteaptă luna înainte de culcare. În clipa de iubire, în clipa de tăcere Se

M-am trezit brusc din somn, din vis și am pășit cu piciorul gol pe iarba umedă… Eram într-o grădină verde, plină de flori portocali ce păreau că sunt lacrimile soarelui când apune. Noaptea

Într-o zi am avut un vis ciudat. Eram undeva, departe, la munte, sub cerul albastru. Am văzut o cabană frumoasă, foarte cochetă, construită numai din bârne și pietre, care arăta foarte

Pe față-mi încremenește-un rânjet forțat până-n eternitate! Râsul apare strident când încercăm să mințim mai natural. Te știu, mă știi, ne cunoaștem. De ce mai încercăm să ne mințim? Te

Culoarea ta, culoarea mea se-amestecă-n cerneală, în călimara vieții pentru a scrie povestea noastră. Vibrează-n sufletele noastre emoția cunoașterii luminii celuilalt, în zâmbetul tău, în zâmbetul

Sunt în centrul atenției, toată lumea mă privește, mă întreabă, mă ascultă, dar eu sunt mută. Eu nu aud nimic, decât sufletul meu care-mi vorbește. Eu nu aud inima cum îmi bate. Eu nu aud decât

Pe când stătea ea, acolo, rezemată de acel stejar bătrân și tremura din cer cădeau ca o binecuvântare fulgii albi de nea. Îi era foarte frig, căci era iarnă și ea era îmbrăcată într-o bluză veche

Noaptea, pe întuneric, se aude glasul singurătății… Se aude… ca un lup singuratic urlând la lună. E iarnă, e frig și până și copacii goi urlă unii la alții să se-audă. Zăpada îngheață orice

Sunt trei turle întinse către cer. Una e capul și două sunt brațele care cer. Iertare! strigă, îndurare! În jos: picioarele. Rădăcini adânc înfipte în pământ ale unui popor

Sunt un om uitat de lume, O hârtie în neant, Ce pe-ale valurilor spume Se arată din înalt. Sunt un om fără de nume O poveste de demult, O legendă, un mit tăcut, Spus fără nici un

Prin pata-ntunecată de lumină Se vede un soare de durere-nsângerat. Pe un cer albastru pal Se ridică un porumbel înjunghiat. Prin întunericul luminii S-a născut un fiu nenăscut. Și prin

Între pereții camerei mele E mult fum și multă durere... De ce mi-e inima grea? Unde-i momântul deschis? Mi-e inima plină de apă Și picură-ncet din ea, Sânge-picătură grea... Iar eu

Sufăr în tăcere Și cu glas de miere, Aud pașii tăi Luând-o pe alte căi. Lipsă de culoare, Atâta paloare, În ochii mei. Lacrimi, durere și ploi. Lumina înspăimântă Ce-a mișcat