Niciodată nu e...

E-o ceață roșie de iad, ce-nghite corpurile care cad, fără vreun sunet.

Din minte am trecut un prag și pot s-aud cum trupul arc, se-ntinde și se strânge.

Ochii mă ard, sângele curge.

Fantasme negre de coșmar, dispar pe rând sub o lucire.

Metal murdar. Destin pierdut.

Rămân doar unul în picioare.

Sub coaste, carnea-mi spune că o doare.

Vântul e mut. Pădurea tace.

Cerul se crapă și un fulger cade ca înger pe pământ.

Mă uit la ea. Din pete de noroi, cenușă, se-nalță așa schimbată.

Aleargă goală. Fără mască.

Părul îi pare flăcări și ochii sori. O dâră luminoasă ce vine către mine.

Aprinde noaptea. Dă fiori.

În clipa prea frumoasă, iert ce a fost sau va mai fi. A înțelege sau a ști, nu are importanță.

Surâde. Plânge.

Lacrimi din praf de stele cu-atâtea lumi în ele, pe care le izbește-n pieptul meu.

Mă strânge.

Caldă. Vie. Cum am sperat mereu să fie.

Dar mi se face frig. Sabia cade.

Sunt obosit.

Mi-e sufletul pus în balanță pe-o muchie atât de fină.

De-o parte demonii mă strigă, de alta îngerii suspină.

Palmele-i nu mă țin, deși încearcă.

Alunec.

Pe pământ, prin gânduri care se disipă, carnea devine abur.

-Să nu-ndrăznești să mori... Auzi? Ne strigă.

Am vraci din cei mai buni. Sunt vrăjitori.

Până la tine, n-a luptat nimeni pentru mine.

Îmi e rușine de trecut. De ce am spus și am făcut...

Și parcă am murit și-am renăscut... Toate au rost. Mă duc să-i chem!

Ezită.

-Să mă duc?

Zâmbesc.

-Du-te.

-Ai să aștepți... Aștepți aici!

Pleacă în fugă.

Pe malul palid dintre lumi, nu mai am gând și nici voință.

Mă-ntorc de unde am pornit. Un nesfârșit întunecat în care toate se retrag, ca val etern de neființă.