poveste

merge desculță.

prin rochia albă și subțire, vântul se strânge pe trupul de acum firav.

se străduie cu fiecare pas.

din timp în timp, privește-n urmă fără să-și amintească

de unde a pornit ori unde vrea s-ajungă.

pe ochi, o folie de ceață e gata să se plângă, însă nu poate sta.

cândva tablou desăvârșit, lumea a devenit decor neînțeles.

culori amestecate ca norii în furtună așteaptă să se rupă ca să curgă.

câmpia a prins curbă și a trecut în deal.

un altul i-a urmat domol.

sub tălpi iarba s-a preschimbat în piatră,

iar stânca se înalța spre un cer ars, de frumusețe destrămantă, ce scutură cenușă.

clipește doar o dată și-atunci din nou, i-apare-n drum.

același chip de demon travestit în înger și-același zâmbet monstruos ce se vrea blând:

-întoarce-te la mine. încă nu-i prea târziu.

-nu! mai bine moartă! eu sclava ta, n-am să mai fiu!

îl ocolește și urcă mai departe cu forțe adunate din noua ei sfidare.

ca o fantasmă blestemată, el o urmează pe cărare:

-e-o cale moartă ce alegi și dincolo de ea, nu e salvare.

-vreau să dispari! să îmi dai pace! prezența ta mă doare!

-durerea e o boală pe care o hrănești.

-am ascultat povești destul și ele m-au adus aici!

-tot ce e-n jur, tu construiești. te lași sedusă de minciună.

-nu! abia acum te văd întocmai precum ești...

un fulger roșu taie cerul, iar cerul tună suferință.

din rană ploua în torente apă și sânge-mpreunate.

vântul se întețește, șuieră greu a moarte.

flăcări coboară și se urcă, legând înaltul cu pământul.

pe margine de stâncă, ea se oprește.

privește-n ochi adâncul.

iadul o cheamă-n limbi de foc, însă nu simte teamă.

-nu-i prea târziu...

-vreau să fiu liberă și am să fiu!

-pierdută pe vecie.

-am să renasc din propria cenușă. prin foc, mă voi rescrie...

mâinile lui se-ntind spre ea, dar fără ca ea să mai vadă.

deschide brațele și hăului, tăcută i se dă ofrandă.

se-aruncă-n gol.

ca aripi mari, dezordonate, din rochia albă și subțire,

valuri de pânză sfâșiate, flutură trist a despărțire.

se clatină pământul și muntele se surpă.

bucăți de stâncă se grăbesc în avalanșă,

însă o lege nou născută, grămadă-n aer le păstrează.

din locu-n care ea s-a prăbușit, se-nalță un izvor de lavă

și ca o creatură de poveste, călcând pe flăcări și mergând cu ele,

ea se ridică iar pe creste.

se-apropie de el.

când radioasă îi zâmbește, cerul se-nseninează.

prin crăpăturile din piatră, mai verde iarba crește.

vântul încetinește rotind petale și învârtind miros de flori.

focul se schimbă în cascadă și printre ramuri de copac bătrân,

se-mprăștie domoală lumina de la zori.

-vezi... sunt liberă acum! nu mă mai poți atinge. durerea a trecut!

-trecut e totul, da.

-ba totul e cum trebuie să fie! până și tu ești tot aici.

-voi dispărea curând.

-nu ai decât! ca tine altul, îmi pot găsi oricând! și nu doar unul. chiar mai mulți. ești relativ!

de ce-ai tăcut? nu mai ai lecții de-mpărțit? sunt gata să le-ascult din nou!

râde-ascuțit, răutăcioasă. el, transparent, privește în pământ:

-în universul tău fictiv, e inutil să mă explic.

-n-ai înțeles nimic, concept sărman și învechit! nici nu exiști! doar eu îți dau o noimă! în fond, precum și-n formă, nu ești decât un sclav de pus la jug când vreau filosofie!

-stăpână te găsești numai în lumea ta. rămâi cu bine, nebunie.