Poezie
manole și hidra
1 min lectură·
Mediu
trecând pe-aproape,
mi s-a părut că te aud strigând de după zid.
crezând că erai prizonieră-n labirint,
sensibil prin instinct la plânsul dulce de domniță,
m-am ridicat pătrat în ecuație, să înmulțesc plăcerea cu utilul
și să adun la aventură, barbarul cu gentilul;
am început să sparg pereți.
aveam o viziune și un sens:
să caut. să găsesc. și să eliberez.
să fut eroic și-apoi sa lenevesc în brațele salvate,
cu fruntea între sâni și mângâiat de palme delicate,
legat în somn de-un glas suav înfășurat printre urechi,
șoptindu-mi cât sunt de bărbat și cât am fost de brav
în rolul lui manole inversat.
în plan, le-aveam pe toate judecate.
și mi-era evident că fie zidul cât de gros,
dacă-mpingeam vârtos perseverent,
sfârșea ca marea ruptă-n două de profet.
acuma stau deoparte.
sunt plin de praf. pe umeri. față. spate.
am brațele zgâriate.
privesc uimit la calcule și la realitate.
de dincolo de ziduri, în labirint, se-aude același glas,
însă am înțeles că vrei să fii exact acolo unde ești,
căci precum hidra din povești, cu fiecare zid pe care îl dărâm,
tu alte două construiești.
001664
0