Poezie
zelotul
2 min lectură·
Mediu
păi... hmmmm... ce-am vrut să zic...
nu... deci... lasă-mă să mă explic....
de fapt... io...
în niciun caz n-aș fi-ndrăznit...
nici măcar gându să-mi ridic
mai sus de dulcea ta genunche.
și nici în vis n-am săvârșit vreo faptă
menită să umbrească lumina ce o verși spre mine.
atât de fragedă și totuși coaptă,
eu mereu trupul ți-am privit ca templu sacru
și-am stat ca dracu răstignit în admirație la poartă.
căci precum vântul printre flori,
știu că nu's vrednic să ating mai mult de păru-ți cu o șoaptă.
și mă încred complet în judecata-ți dreaptă,
deci dacă spui că sufletului meu i-ar sta mai bine ciopârțit,
mă las cu totu secerat de uitătura ta curată.
cum aș putea să sper mai mult, când
prin lumile ce ne-au fost date,
o mare strânsă-n șapte ceruri ne desparte.
și deși par nebun destul de des,
tot nu-mi imaginez zeița care ești,
având atâtea bogății de-ales,
la mine-n brațe să coboare.
ori chiar de dumnezeu s-ar arăta sedus
de-a mea bolnavă turmentare
și-ar decreta că iartă sacrilegiul,
io să mă iert, n-aș fi în stare.
și-aș fi pe mine furios,
căci aș simți că întinez prin cine sunt,
ceva frumos ce e făcut să calce numai cerul și...
cum? ce zici? precum în cer, la fel și pe pământ?
hmmm... serios?!
001792
0