Grig Salvan

zeul timpului mă tot sapă! pînă nu mă mai scapă! din vena mea jugulară se-adapă cu sânge cald și roșu ca sângele în loc de apă! și face mare haz cînd mi se urcă pe grumaz! ca un copil

unde unde și cînd mi s-a rătăcit un gînd soare-n mare căzînd altu-n loc luminînd mai stins mai plăpînd palid de boala unui cer părăsit... mai adie a veșnic o boare de timp... dar unde de

în carul de bătaie te-ai născut alergător fără de doici și fașe cu pieptul dezgolit și fără scut te poartă roțile ce-și rup făgașe! și nu știi de repaos și nici drumul nu ți-l despădurește

nimic nu va rămîne din alcătuirile noastre de lut nimic din materia pentru care atît ne-am zbătut... nimic nu va rămîne din cele cu trudă făcute nici din împliniri și nici din dorințele

cred totul fără să-mi juri! cred totul frumoasei guri! deși nici n-ascult ce-mi susuri vorba se-nșiră ca firul pe fusuri în semn că te cred mâinile ridic! tot ce buzele tale îmi zic eu cred

stau ascuns într-o floare de mac și tac... altceva n-aș mai vrea doar florile vecine mă văd și cerul... și eu mă cufund în roșu adînc și nu mai știu decît să mă bucur... mă adîncesc în carne

s-a dus și vara asta… s-a dus spre alte zări să-și dăruiască roua și-amiezile fierbinți eu am rămas în urmă pe jilave cărări să-mi mituiesc trecutul cu treizeci de arginți… mă însoțește vîntul

e seară și bill watson bate străzile de unul singur fluieră și lovește năprasnic cutiile de conserve și cîinii de pe maidane – îndrugă verzi și uscate în urma fetelor singure - cască gura la

zi după zi lăcrămioare adună fata cea bună-n cunună cînd pe luncă se cerne praful de lună de mistuire cântec răsună... sfioase-amuțesc pe veștedul trunchi lăcrămioarele strînse

te-am avut aproape fără să te-ating lacrimi de lumină nu voiam să sting te-am purtat cu mine pe cărări tîrzii floare de tristețe printre bucurii... te-am sădit în suflet între lut și

cînd s-a-ntîmplat să fiu în lume eu nu știam decît că sînt nu știam de ce… nici care-i rostul de-a fi pe-acest pămînt am vrut apoi să fiu puternic să-nalț castele pîn-la cer… să-nving tot ce

de vei veni vreodată la mine voi aranja pentru tine doar zile senine! am să pun soarele să-ți aștearnă de raze covoarele! și doar muzicale vor fi lucrurile ce-ți vor ieși în cale! în

tineri sîntem doar o vară și-s trecute-atîtea veri! ne iubim iubire-amară ce folos în gol să ceri? ce folos că ai fost mire și în dragoste curat? cine-acum mai are știre de-ai fost fără de

colindă tălpile noastre prin colbul viețuirilor care au fost... timpul fără de lege e orbul care de mîini ne poartă fără de rost care ne vinde pe aur și pietre care ne arde în marile

lumînarea cu lacrimi o stîngi seară de seară... ce să-ți aduc să nu plângi floare amară?... să-ți aduc jocul meu cu oameni de ceară? blidul cu lacrimi de seară? să-ți dăruiesc de uitare un

mă întrebai în vara aceea fierbinte cu o ușoară teamă în glas dacă te port doar pe tine în minte și locului doar pentru tine-am rămas… dacă în inima mea ești doar tu și-o altă iubire în loc nu

să te mai port pe brațe mi-e tot mai mult un chin nu știu de ce devin pe zi ce trece mai longilin mai subțiratic și mai fragil semăn tot mai mult a copil... mă tem tot mai mult de cai! mi-e