Grebenisan Mihai Marian

Multe gânduri și schimbari Când se comunică Foamete mare, se provoacă În schimb când sunt evitări Și hrana e redusă, pofta disparută.

Îmi pare rău că nu pot fi direct, Cu tine pot vorbi doar în vise Gândurile mele se vor scurt-circuita, Vreau să te văd chiar aici și acum Lumina lunii mă face să plâng, Miezul nopții mă oprește

În dar ți-am adus Un simplu fruct de kivi, Pare banal, fals Dar printr-un kivi, Multe sentimente se pot exprima. Un kivi îți dăruiesc Bucurie să primesc Căci al tău kivi Mă scoate din

Bate inima Tac, tic, raca, Și a ta, cu ea Taca, raca, taca. Gândul tău Cu al meu, Dansează amu Nu contează locu. Într-un manierism Cuprinși de sentimentalism Nu e loc de sceptcism Avem

Clopotele plâng Toaca urlă amorțiu, Peisajul e pustiu Aud un gând. În vale e fum Un ritm la deal, acum Zăresc un tun Poate vre-un nebun. Și clopotele plâng Lupii urlă nu-s nebun, E un

Plouă printre copaci Frunze cu pigmenți, Colorați și arămii Un covor de uscături. În pădure pustiu, Un vuiet zglobiu, Și un covor arămiu Văd doar maroniu. Un covor de frunze, Crenguțe

Flăcări ard Tavan topit Miros de fum Oameni fugind. Piele arsă Figuri desfigurate, Buze, nas, topite Cianură toxică. Totul e un iad Strigăte de ajutor Înăbușite în negru Flăcări

Un cântec de dor, De te trec fiori Ne străbate sufletul Pe cum gândurile. Mi dor de noi, Cum eram mereu Nu am să spun… De tine, mi-e un dor nebun! Mi dor de clipe, Fapte ce

la o prăjiturică teatru sau cinema, la un suc, bine să ne simțim la o plimbărică… într-o scenetă dintr-un decor ori un peisaj, superb ca vedere; dacă zici nu fie nu poți

Un cântec răsună Din Argeș prin Pitești, Până-n București O dorință... Două lumi diferite O melodie ce străbate, Munții Carpați Mureșul cu vise. Așteptarea e mare Dorința

La marea poartă, cu pumnii înclestați așteaptă, turbând plânge sau râde cuprins de nervi nu știu ce stare are... E poarta vieții, poarta ce duce la o altă etapă spre o altă viață una mai

Din adâncuri răsărită mâna cea de os semnul face și desface în țărână, numai umbră. Din sămânță, împrăștiată peste a neamului meleaguri acum sau niciodată fie vi sau morți ei plâng

Însumi privesc, uimit, Același eu, în chip Un tu diferit, Cu același suflet. Din minte luminez În oglindă reflectez Însumi gândesc, Același tu, găsesc! Eu la tine caut În a umbrelor

Păr grizonat, ochi senini Nu contează vârsta, anii Precum cerul, azuriu Frumos se reflectă albastru; Privirea, mă cheamă Un gând mă îndeamnă, Oare sunt îndrăgostit? Se pare că mă simt... Sau

Tu care citești Să te atingă unde trebuie Să simți ce nu ai simțit Îți dorești mai mult... Nu te poți opri Simți că pierzi controlul Îți tremură și gândirea Pulsul a luat-o razana Ascultă-ți

Te pierzi în vorbe În ochii mei, zâmbești Îți citesc gândurile, Știu ce vrei, ce te reține. Te cunosc, în trăire Ochii căprui ce farmecă, Ne citim, simțim magie Nu-ți lăsa mintea în

Cum să nu vezi Și să nu crezi Când e atât de clar Nu e doar imaginar! Și fii pe fază Nu ucide, ce urmează O știm amândoi Cum e să fim noi! Cum să nu bagi de seamă Când în a ta cale Mai

Când visele dulci se adună pe al timpului altar, Privesc la chipul tău prin gâmduri de iubire, Pe chipul tău angelic eu citesc, dăruire Iubirea mea cea zgribulită, ți-o aduc în dar. Când

Să renunți la nemurire Pentru o clipă de iubire, Pășește pe țărână , spre căutare Pe pământ ca simplu muritor, Vei putea fi umblat, iubirea mea. Să fii tu soarele meu Când te am zărit prima

Case mici și învechite De istorie apăsate De secole clătite Case fumurii și îmbâcsite De timp înnegrite. Garduri vechi stricate Acoperișuri găurite De imagini călărărite Fântâni

Pe străzi mă plimbam Gândurile-mi fluturau Pe colegi îi zăream, Parcă azi, a fost ieri Și ieri, era azi. Nimic nu s-a schimbat Anii au trecut... Toți au rămas la fel, Dirigintele, același

Pe la șaptesprezece ani, A început povestea așa S-au cunoscut frumos, În altă lume, de poveste. Doi boboci de rață S-au plăcut de la-nceput Deși nu s-au văzut, Cu timpul au crescut

Scurtcircuitat e creierul Ce nu mai doarme Uzată e mintea Care odihnă n-are. Tristă e inima Ce tânjește dragostea Și plânși sunt ochii Nevăzuți de dor. Spulberatul suflet Care doare,

Precum o lumânare Orice se stinge Și orice funie Un capăt are. Nimic nu e finit În cele din urmă Finalul nemilos, vine Îl avem în sânge. Simțim, trăim, murim Fără aer, precum