Sedna partea a doua

Și vrăjitorul o ținu captivă ca-ntr-o cușcă, lângă ghețarii infiniți,

Iar Sedna plângea toată ziua, după părinți înapoi,cu lacrimi fierbinți,

Nu întâlnea pe nimeni, închisă-ntre patru albaștri pictați pereți,

Poate-n zilele noastre ar fi întrebat AI-ul la infinit: oameni, unde sunteți?

El nu o vroia liberă, ci captivă, de aceea nu-i dădu libertatea de-a mai alege,

Era deja ferecată în lumea nedreptății și-a toanelor și capriciilor unuia fără de lege;

Și tatăl Sednei auzea cum ea se plângea și i se făcu milă de ea, și decise să alerge

Să o ajute de-acolo cumva să evadeze, așa că urcă-ntr-o barcă indiferent la alge,

Și-ajunse la ea la ghețarii de pe tărâmul de dincolo de hotare, hotărât să o dezlege

De cel care-o rupsese de familie, de oameni, de poezie, de orice melodie, și să drege

Buclucul în care-o băgase fiindcă-i atrăsese atenția că era prea stranie, si să o alunge

Pe Sedna și ce mai rămăsese din ea de-acolo, un trup sfârșit de suferință, încă dornic să alerge...

Sedna se lumină la față când își văzu tatăl biologic, căci cel vitreg o rănise prin absență

Și atingeri interzise, parcă de la început compromise, care-o făcuseră și mai neatentă,

Așa că-și punea toate speranțele în cel care-i spusese că este fiica stelelor și-a mării, și-ardentă

Se-ndreptă către ieșire, sări în barcă să scape, să fugă mai repede din acest coșmar de durere latentă...

Din păcate, nu trecu multă vreme, și vrăjitorul descoperi că soția lui nu mai era,

Și dezlănțui o furtună atât de mare, încât valurile doborâră totul în cale, și-n sfera

Reuniunii dintre tată și fiică, parc-ar fi intervenit Poseidon, însoțit de însăși Hera,

Și barca se răsturnă, Sedna vru să se-agațe, iar tatăl ei, speriat, înecată în apă o preferă...

Sedna se chinui zile-ntregi înotând în derivă, până când apele nemiloase o înghițiră,

Și-atunci întreaga ei viață îi trecu prin față, tot ce scrisese, tot ce atinsese, și ca o himeră

Deveni încet, încet, parte a mării, o sirenă al cărei cântec face să se cutremure orice marinar și stingheră,

Își mai caută și azi pieptănul, desi mâna ei ruptă și-nghetata lipită de barcă, n-ar mai ajuta-o-n atmosferă...

Sedna acum ar vrea și-ar da orice să fie din nou femeie, deși timpu-a trecut, secole,

Mulți marinari la moarte-a adus, mulți pești a mâncat, după ce s-a descompus, și unele oracole

Din Delphi cred, că daca muritorii ar pune-n versuri cântecele ei și le-ar scrie pe foi, miracole

S-ar întâmpla și lumea iar s-ar vindeca, bărbații ar iubi mai mult și-ar respecta femeile....

Poate ar vrea s-alerge soarele, în vreo corabie, fără vreo țintă anume,

Poate s-ar agăța de muzica barzilor, și-ar face-o să poarte mai mult decât un nume,

Poate ar iubi un bărbat cu-adevărat, până la capăt, cu-aceeași energie ce-i dădea renume,

Și poate-ar repara greșelile părinților care n-au știut poate s-o ajute mai mult anume...

Amin!