Surâsul străveziu al toamnei
deschis la pagina 101
dintr-un roman veștejit.
Tramvaie spectrale
circulă prin limfa anotimpului
cu zgomot de oase trezite
din somn magnetic, interbelic.
E colț
S-a topit soarele în nori
ca o nălucă albastră.
Oamenii pornesc la lucru
prin orașul-furnicar
Iar vîntul mătură ziarele
de pe taraba amintirii.
Primăvara își face de cap
prin vinele
M-au lăsat copacii
în liniște.
Degeaba flutură spre zări
vîntul ăsta șturlubatec
eu tot vă spun că e pace.
Spahii turci
s-au perindat pe aici
și au lăsat o istorie mai bogată
decît
Cine a sfâșiat obrazul păpușii
iar zulufii stau inutili
precum puful din cuibul de vrăbii părăsit;
mingea stă în praf dinaintea oglinzii
iar monezile adunate nu mai sunt primite
de ani
la
Cavalerul negru, subțire și suav
s-a îmblânzit în anul 1543
sub forma unui surâs limpede de ceară...
Coloanele palatului au tremurat pripit
iar fluturii de afară
au dat năvală în
Vă scriu sub via impresie a manifestației care s-a derulat sâmbată, 28 octombrie 2006, in Piața Constituției, având drept stindard numele lui Cioran. Manifestanții au luat atitudine față
Sena - fluviu de cerneală
cu anticari vetuști de când lumea,
orașul furnicar se ridică pe schelă
cu viteza metrourilor ce ies din pământ.
Notre-Dame măsoară timpul prin porii ce respiră
o dată
Pluteam pe un pătrar de lună
și am văzut la geam
chipul tău cu lumânare.
Degeaba-ți făceam semne din cer,
nu credeai că sunt eu
sau nu credeai, poate, în mine;
pe urmă, am coborât în visul tău.
Cine ar fi crezut că nepoata
domnului cu monoclu
uns cu briantină
în frac
și care juca în filme suprarealiste
va fi o fată incorigibilă
îmbrăcată în ziare
că se va tăvăli în urzici
pentru
Dumitru Chioaru (Vara de fosfor, Ed. Dacia, 2002) scrie o poezie a nuanțelor infime, a umbrelor nedefinite și mișcătoare, a proiecțiilor onirice ce descompun imperceptibil dar grav realul, pentru a-l
te păstrez
printre dulcețurile amintirii mele
După-amiezile acelea roșii
prigonite de timp
peștiuci buzați prin aerul verde
ne gâdilau tălpile
timpul făcea valuri peste noi
pluteam în spațiul
O SUMÃ DE TRANSPARENTE”
Elegiile din Nordburg ale lui Ion Vădana vin dintr-un oraș „care există în măsura în care scriu”, „un oras cu un singur locuitor” care „nu se află nicăieri mai mult decît
Sunt un păianjen îndrăgostit
de scheletul unei frunze lipite de geam
care s-a uscat până la a-mi semăna
mie, izvoditorului de plase
în care se încurcă melodiile prinse în autobuz
și în care luna
Cât poate să mai zboare o pasăre decapitată
a cărei inima e stea:
la infinit.
Orice zbor e o vărsare de sânge
pământul a rămas în urma tălpilor noastre.
Și peștii trebuie să învețe
Civilizațiile ard și zboară spre aștri, în praf de cometă. Calul albastru - marin plutește sub apă, iar șoriceii muiați de tandrețe își clătesc ochii roșii cu mușețel. Floricele cu dinți de lapte
De ce m-ai adus pe lume mamă
ca să împart povara numelui cu cineva
care s-a aplecat sub el
cu modestie.
Eu sunt o ființa de carne și sânge
care a intrat in mit
fără voia mea.
Vioara
Poezia mai este singura industrie
de arme medievale
într-o eră a focoaselor nucleare
Dieu me vengera
scrie pe peretele lui Monte Cristo
Lângă abator,
iezii zburdă
și se întreabă
de ce
Orele 7 și 18 minute. Dimineață soioasă de toamnă. Câteva domnițe pricăjite au scos sacoșele din sertare și au luat-o spre piață. Cum plouă mărunțel, și-au tras pe spate câte un parpalac gri și
Dimineți perpendiculare
pe ceața orizontului
lumina vine
în cavalcade roșii
și suflă în lumânare.
Stelele în cană
se topesc sângeriu
iar eu mă culc
la linia orizontului,
să mă strivească
Nicolae Ginghină – un poet al notelor
(Do de sus)
Poetul nostru încearcă un joc de șah hazardat, dedicat unei „lumi cu nebuni puțini”… „Mara” este o figură de intertextualitate neașteptată
Prețul pe o carte de versuri e un non-sens, e simptomul absurdului într-o lume care amestecă valorile. Arta își selectează publicul pe alte criterii: sunt și oameni care, atunci când dau peste o
S-au uscat amintirile
cum busuiocul la ferești
prin menta lui subțire
se mai agață iluzoriu
un fir de păianjen
greu cât o speranță
așa așteaptă icoanele
pe după respirări de busuioc
mai
Călugării isihaști au lăsat o lecție de cucernică modestie, rezumându-și arta la câteva oase de pește răspândite pe pereții peșterilor în care își nevoiau singurătatea. Și astăzi se pune problema
Dimineți fumurii prin geamuri pătate
aduc răvașe vioaie de la vrăbiile
aliniate
în frontul vieții.
Un copil își duce de ață
tractorul
iar eu m-am eternizat
în vârsta neînsemnată
de nouă
GA