Vara de fosfor

Dumitru Chioaru (Vara de fosfor, Ed. Dacia, 2002) scrie o poezie a nuanțelor infime, a umbrelor nedefinite și mișcătoare, a proiecțiilor onirice ce descompun imperceptibil dar grav realul, pentru a-l recompune într-o nouă ordine: „Inima străvezie fîlfîie-n cameră;/ visele ard descompunîndu-te”. Este de mirare cum această poezie își mai găseste, totuși, substanța într-o poetică a inefabilului, a absențelor, a spațiilor ascunse ochiului: „În chip de adiere, ea,/ cea mult visată,/ își caută trupul pribeag/ dincolo de moartea mea”. Există o anumită cruzime strecurată răbdător în imaginile sfîșiate; în aparență gesturi banale capătă semnificații exasperate; am spune că există o plăcere a surprizei tulburătoare, care satisface pe autor și cutremură pe lectorul implicat emoțional: „ea/ îmi ține inima în mînă/ mușcînd gînditoare” sau răvășitoarea „căprioară pictată pe o piele de căprioară”. Păstăile stau „cu șira spinării deșirată” și mărturisește poetul: „cu gheara de vultur mă sfîșie/ cu gheara de vultur mă scriu”. Trăim într-o lume în care sacrul s-a degradat, în care nici întîmplarea jocurilor de noroc nu mai este pură întîmplare, iar voința și-a pierdut eficiența și sensul – o lume abandonată întîmplării neîntîmplătoare: „după perdele de alcool/ fac striptease frumoase zeițe/ viii le joacă la zaruri și morții/ iar zarurile sînt măsluite”. Imaginile antichității interferează cu fragmente de modernitate, într-un bric-à-brac ce denunță dramatism și trăire tumultoasă: „A înnebunit și scribul în foișor/ cuvintele cu capul de șarpe se ridică/ din tabla de argilă/ se-ncolăcesc pe albele lui mîini/ istoria trece/ dintr-un afiș în altul...” Vremurile fabuloase au sărăcit, ne aflăm într-o lume post-istorică pauperă și demoralizată, poezia mai este doar retorică și nostalgică: „În templu nu mai plouă cu mari monezi de aur/ și nu mai e femeie s-aștepte pe străin/ doarme trecutul îmbălsămat în miere/ unde ți-e vaviloane măreția?” Corurile și cîntările templului au amuțit: „numai în cadență de cizme trece timpul”. Poetul suferă de depresie și neîncredere profundă: „acesta-i adevărul: o mască de pe alta jupuită”. Actul scrierii rămîne singura legătură cu zeii: „existența cîrtită/ sapă-n lumină tunele de poezie”; „cuvintele fac larmă în masina de scris/ ca niste copii într-o cadă”. Într-o lume în care „cunoașterea-i hulită ca un incest regal” rămîne privirea poetului „să șiroiască pe ziduri” și să ne comunice adevărurile lui Orfeu... [text publicat în revista Poezia, Primăvara, an IX, nr.1,2003]