Viscolește zăpada în iarna târzie a sufletului prins în lanțurile chinului ce-neacă până și ultima speranță de romantism, de atingere a stării de normal firesc ce ar trebui să respire la
Sînt singur pe altarul conștiinței,
Și mă scufund pe zi ce trece,
Sînt singur în colțul meu tăcut și rece
Am fost înfrînt de chiar... puterea dorinței.
O lume incomodă mă-nconjoară
Și simt cum
Călcat de bicicletă,
O moarte stranie-am avut.
Legat la un picior cu etichetă,
Pe masă sînt acum, tăiat, golit și-apoi cusut.
Fuziunea luminoaselor sclipiri diafane
Ce sufletu-l desfată cu
E frig, e întuneric, e noapte și e vânt.
Departe te zăresc...și te sărut în gând.
Ca o lumină-n-suflet mi se aprinde
Și-apoi încet, încet ... se stinge.
Mereu îmi pun aceeași întrebare
De ce
Văzând cum infinutu-și-flutură agale umbra
Prin locuri dichisite, pierzându-și chiar și umbra,
Își cântă-n nemurire, măiastra soartă, crunt destin.
Lichefiat în suflet, vin tomnatic
Păzită de grandoarea firescului păcat,
Vibrând ondulatoriu în spațiul strict marcat,
Pătrunsă de-adâncimea supusului legal
Își țese viața într-un absurd banal.
Plăcuta înțelegere ce roade
GS