Viscolește zăpada în iarna târzie a sufletului prins în lanțurile chinului ce-neacă până și ultima speranță de romantism, de atingere a stării de normal firesc ce ar trebui să respire la
Păzită de grandoarea firescului păcat,
Vibrând ondulatoriu în spațiul strict marcat,
Pătrunsă de-adâncimea supusului legal
Își țese viața într-un absurd banal.
Plăcuta înțelegere ce roade
Văzând cum infinutu-și-flutură agale umbra
Prin locuri dichisite, pierzându-și chiar și umbra,
Își cântă-n nemurire, măiastra soartă, crunt destin.
Lichefiat în suflet, vin tomnatic
E frig, e întuneric, e noapte și e vânt.
Departe te zăresc...și te sărut în gând.
Ca o lumină-n-suflet mi se aprinde
Și-apoi încet, încet ... se stinge.
Mereu îmi pun aceeași întrebare
De ce
Călcat de bicicletă,
O moarte stranie-am avut.
Legat la un picior cu etichetă,
Pe masă sînt acum, tăiat, golit și-apoi cusut.
Fuziunea luminoaselor sclipiri diafane
Ce sufletu-l desfată cu
Sînt singur pe altarul conștiinței,
Și mă scufund pe zi ce trece,
Sînt singur în colțul meu tăcut și rece
Am fost înfrînt de chiar... puterea dorinței.
O lume incomodă mă-nconjoară
Și simt cum
GS