Poezie
Ingerul albastru
1 min lectură·
Mediu
Văzând cum infinutu-și-flutură agale umbra
Prin locuri dichisite, pierzându-și chiar și umbra,
Își cântă-n nemurire, măiastra soartă, crunt destin.
Lichefiat în suflet, vin tomnatic amestecat-cu-ambrozie de mir,
Privirea i se scurge pe sub o lacrimă uscată
De clipele-ncuiate, tu, fericire mată.
Atingere duioasă, mister ne-ntruchipat
Ce-alină, dar revarsă durere de neimaginat.
Iubire amorțită de sunetul ninsorii,
Plapânde fulgere, vâltoare-ntre scântei.
Viziuni afrodiasiace ce macină dorința
Aprinsă dintr-o dată, ce-ți spulberă și neființa.
Căzută din iatacul domniței de-altădată
Mireasma de azur a dragostei, necontrolată
De întunericul din suflet, mort, reânviat, golit,
Un trandafir alunecă pe pietu-i dezgolit.
Surâsu-i împietrește eterul albastru al aurei lunare
Și-l simte cum pătrunde viziunea respirației salvatoare.
Cuvintele bizare, șoptite, alintate
Învolburate-n molecule de adorație zeiască,
Trezesc în el nemăsurate forțe, re-ncepe să se nască.
Complexitate, unire, explozie și-un astru.
Deschise ochii, si se privi... era un înger albastru.
002188
0