Ghinea Nouras Cristian

Nu stiu, nu sunt in locul lor, insa ii respect sincer. Stii de ce? Mihaela, nici nu-ti dai seama cat suntem de fericiti! Aceasta conversatie este inregistrata in 2 noiembrie 2005 (mi-am consultat agenda, am revazut ziua aceea si ce am facut atunci, pas cu pas). Nu numai ca am intinerit dar, ca si in Ziua Cartitei, am retrait o zi!

Este vreo limita la nr. de caractere?

Daca n-ar fi reala, ar fi utopie. Mircea, m-ai \"deconspirat\". N-am spus chiar toata povestea povestii. Casa construita pe locul morii exista, la fel si istoria morii e reala (aveam toate datele, dar n-am vrut sa fac documentar). Personajele sunt de la mine, \"filmul\" a fost distorsoionat voit, lasand acel \"blur\" cititorului.

Multumesc de... semn. Povestea are urmatoarea poveste. Pe la mijlocul anilor 90, filmam la o manastire. Aveam un text bun si am stat pe indelete, cu trepiedul, am ales unghiurile - in fine, am lucrat ca la carte. Am plecat spre oras cu masina, luandu-l si pe staret cu noi (avea o carte la tipar). Am oprit in fata unei cladiri impozante si am vazut ca se schimba la fata. L-am intrebat daca nu-i este rau, pentru ca era post, noi mancasem niste sarmale de post la manastire, dar el nu s-a atuins de mancare. Dupa momentul respectiv, ne-a spus, aratand spre casa: mai, da mare necaz e in casa asta! Ulterior am aflat (nu stiam) ca respectiva cladire a avut o istorie ciudata, pierduta la carti in perioada interbelica, un proprietar spanzurat, nationalizata, transformata in sediu al secu, etc.
La fel si cu moara asta pe care am descris-o, sub semnul destinului. Daca n-ar fi o utopie, ar fi o poveste reala.

Ioana, ma bucura ce spui. In ce ma priveste, e o situatie oarecum aparte. Il cunosc pe Radu inca din perioada lui \"banateana\", cand preda aici ca profesor. Este, asa cum ai intuit, un caracter. Un caracter pe care faima nu l-a schimbat. Intr-o lume marlaneasca, a reusit sa-si pastreze eleganta. Si sa nu-si uite prietenii. Imi pare rau cand vad unele atacuri urate in media din capitala la adresa lui, niciodata n-am gandit ca oamenii de presa trebuie impartiti in \"triburi\", dupa trusturile din care fac parte. Cei care il ataca au o astfel de gandire primitiva, dar e treaba lor. Multumesc mult pentru comentariu.

Prietene Iahu\', de ce ma pacalesti matale cand imi spui: Cristi, promit sa te anunt cand ai vreun mesaj nou? Asa mi-ai rapit placerea de a raspunde la timp unei observatii interesante. Ti-ai dat seama, nu am scris o proza narativa, ci una de atmosfera, descompusa in tablouri, filmata cu incetinitorul, din mai multe unghiuri, fata, profil, detalii. M-am jucat un pic cu imaginea, asa cum as fi invartit intre degete, ganditor, o ilustrata de epoca, incercand sa descopar fiecare detaliu, de la marcile automobilelor si numele firmelor, de la starea de spirit a celui care a trimis epistola si pana la identitatea misterioasei dame cu voaleta, care apare undeva, marginal dar edificator in cadru. Da, am fost foarte sincer scriind Wonder...

Multumesc, Cosmin. L-am intalnit pe Robert la colocviile revistei Reflex, la Baile Herculane, si cred ca am vorbit cu el vreun sfert de ora. A trebuit sa plec dupa prea putin ragaz, tocmai din cauza emisiunii in care l-am avut mai tarziu ca invitat. Dupa prezenta in studio, ne-am reintalnit la Timisoara. Sfidand poluarea globala si norul toxic ce statea sa reverse noxele de la Panciova, am conversat la cafea, intr-o terasa in aer liber si am glumit: mai, noi ne-am vazut doar vreo doua ore dar parca ne cunoastem dintotdeauna. Cu tine, Cosmine, am schimbat rar cate o steluta (apropo, gest frumost, merci) sau un comentariu, insa am avut, cel putin eu, senzatia unor pareri convergente pana la identificarea totala (stii tu, articolul cu madama aceea de moda veche), ceea ce mi te aduce foarte aproape. Sper sa ne intalnim odata si in afara spatiului virtual, chiar si, de ce nu, cu ceva camere TV in fata si cateva reflectoare aprinse in jur.

Tocmai postasem interviul cu Robert Serban, ca am si luat seama mai atent la prima pagina... La asa bucurie, cuvintele sunt de prisos. Robert imi spunea, in partea pe care n-am apucat inca sa o transcriu din discutia noastra, ca internetul este si un spatiu al democratiei literare. N-am crezut ca o sa-i dau dreptate atat de repede. Va multumesc dragi prieteni cu care nu m-am intalnit inca niciodata, dar care imi sunteti foarte, foarte aproape!

Intr-adevar, Livia, buna observatie. Cand spuneam ca ar mai trebui lucrat, ma gandeam la partea a doua, nu neaparat la final. Mi-ai confirmat parerea ca in partea a doua este cumva o neconcordanta de tempo, o rarefiere a textului. Daca ma uit bine, poate ca si timpul verbelor mai poate fi \"acordat\" un pic. Inca o data, buna observatia, e o confirmare a concluziei pe care am tras-o si eu, la o lectura mai detasata.

Mihaela, daca din roiul de stele una a fost... cazatoare, poposind langa titlu, e pentru ca esti foarte ingaduitoare. Iti multumesc pentru lectura si pentru surprinderea feeling-ului. La text, cred ca ar mai fi ceva de lucru, am incercat si o alta varianta, la fel de restransa, insa altfel structurata. Pilotul cabotin, dresoarea si cerul, in fond, cam asta e, in linii mari, povestea - de cand lumea. Noi o rescriem mereu, in milioane de variante, crezand ca versiunea fiecaruia e \"cea mai adevarata\", cea originala. Si iluzia femeii perfecte, de ce nu? Fara iluzia unei Wonder woman, lumea ar fi mult mai trsita si mai saraca. Pastrez steluta, ca un imbold de a ma reapuca de scris.

Prima impresie la citirea acestui text este cea de identificare totala cu cele spuse; daca nu l-ai fi scris tu, Cosmine, l-as fi scris eu undeva, candva. Rar am reusit sa ma \"suprapun\" peste toate cele spuse intr-n material postat pe site, sunt lucruri pe care le-am dezbatut adesea, la o cafea sau in rarele ceasuri de ragaz, cu oamenii care-mi impartasesc preocuparile, care scriu fara a cauta vreo \"eticheta in frunte in loc de stea\". Evident, demersul tau este perfect justificat si salutar, iar semnale de acest fel au fost si vor mai fi. Intrebarea este daca in fata unui asemenea imobilism, subiectul USR \"c\'est moi\" nu se va muia pana la dizolvarea totala... Mi-e greu sa cred ca institutia va putea spera la o firava reforma, decat la nivelul pur declarativ. Sa ajungi sa publici o carte la trei ani, ca sa nu pierzi nu\'s ce pensie, e o chestia jenanta, care nu mai are nimic de-a face cu creatia... O dezintoxicare necesara.

Un interviu interesant, demn de citit, pentru ca in cuprinsul sau (o calitate: concizia) sunt trecute in revista teme importante, unele dureroase, care prolifereaza in viata literara romaneasca. Interesele, bisericutele, vanzoleala non-valorilor, batalia pe fondurile ministeriale, \"afinitatile\" - Doamne, ce elegant spus... Evident, nu sunt de acord cu toate spusele intervievatului, mai ales in ce priveste viziunea cam sablonarda asupra continutului revistelor literare (care-i \"musai\" sa fie 80% umplutura), dar intrebarile mi-au placut. Cuprinzator, un bun articol - mic ca intindere, mare in continut, fara tentative tendentioase de a \"rotunji unghiurile\". Felicitari si, trebuie s-o spun, sunt oarecum surprins de lipsa comentariilor.

Loredana, raspund intarziat, cu aceleasi multumiri pentru atentia pe care o acorzi textelor mele. In legatura cu \"Hamlet\", este un privilegiu pe care eu nu l-am avut, insa mi-a placut spectacolul \"Fantezii...\", cel putin ca idee. Remarcabil ca poti ramane actor si in postura de director al TNB, extrem de ocupat. De altfel, discutia a fost foarte relaxata, fireasca, mi-a facut placere. In partea a doua a interviului, pe care n-am mai transcris-o, vorbeam despre accesul \"proviniei culturale\" la spectacolele TNB, ce presupune un astfel de turneu, despre conexiunile europene ale Nationalului bucurestean etc. Poate voi reveni, pentru a completa textul in varianta integrala.

Draga Mihai, nu am inteles prea bine mesajul tau, chiar daca era un fel de comentariu la comentariul Loredanei (nevermind, e un punct pe undeva in regulamentul site-ului...). Din cate mi-am dat seama, este o alta perspectiva asupra personajului... din spatele actorului si nu pot decat sa-ti respect opinia. Multumiri pentru vizita in premiera!

Domnule Silisteanu, interesant ati suprins imaginea celor \"doi copii mari\"... cam asa mi-au parut si mie. Johnny a fost de-a dreptul spectaculos, spumos, debordant - dialogul cu maestrul Raducanu e un deliciu... Insa la final ramai si cu un regret: ca odata plecat, un astfel de muzician cu greu poate fi inlocuit. Ne rinocerizam intr-un ritm vertiginos, iar ce insemna valoare sau non-valoare nu mai intelegem si parca nici nu mai conteaza...

Loredana, sper sa ma lase computerul sa termin aceasta noua tentativa de a-ti raspunde. Da, ai dreptate, mi-as dori si eu un volum de proza, insa mai trebuie sa asteptam. In ciuda timpului liber pe care mai mult nu-l am, continui sa scriu, insa nu sunt chiar multumit de o parte din texte, iar altele, care zic eu ca ar fi bune, s-ar incadra cu greu intr-o idee unitara. Cand e vorba de literatura, nu trebuie grabite lucrurile..., e ca un mesaj in sticla pe care il lansezi in viitor. Cat despre volumul de fata, a fost o sansa, un fel de recompensa pentru o chestie concreta, iar domeniul abordat nu putea fi altul.

Draga Daniel, in legatura cu lansarile, am o oarecare experienta, care se poate rezuma astfel: sunt trei perioade distincte. Una rarefiata din punct de vedere al evenimentelor culturale, care vine dupa sarbatorile de iarna (ianuarie-februarie) - o perioada foarte buna pentru ca publicul vine, interesul e stimulat dupa pauza respectiva, iar evenimente la concurenta sunt putine. In ianuarie anul acesta, mergand pe aceasta idee, am avut peste 100 de inivitati prezenti la lansarea cu \"Inotatorii din ziduri\". A doua e perioada estivala - public ioc, evenimente ioc, singurul avantaj ar fi spatiul mediatic mai generos, din lipsa de altceva..., iar a treia e toamna - public disponibil, dar si multe evenimente la concurenta. Incercem lansarea la toamna, ce zici?

Mai Petrisorule, ce dor mi-a fost de tine! Nu mai stiam nimica ce si cum de la ultima noastra intalnire, cea de la lansare. Vazui in pagina adresa, musai sa mai taifasuim, iti trimit cu drag si o carte... Te asteptam cu materiale noi la Banat sau daca e posibila o teleportare in carne si oase la cenaclu!

Sambata, Radu Paraschivescu si Traian Radu Ungureanu si-au invins teama de terorismul autohton si au venit sa-si lanseze la Lugoj ultimele volume (le stii de la BookFest). Dupa o interesanta discutie cu simpaticii si prolificii autori (incerc s-o transciu si pentru site), primul dintre cei doi Radu, caruia imi place sa-i spun prieten, observa: Cristi, am impresia ca tot ce scrii, scrii cu gandul sa publici intr-o carte, candva. Desi nu am gandit explicit asta, i-am dat dreptate, oarecum surprins. Uneori, vezi mai bine lucrurile atunci cand iei putina distanta (chiar si geografica...), pentru perspectiva. Cu o observatie: o parte din texte sunt, de fapt, ulterior dezvoltate peste limita de semne impusa de spatiul tipografic impus de ziar. O parte dintre acestea sunt eseurile aparute in forma respectiva doar pe agonia.ro.

Abia am postat articolul si... asta da surpriza! Cu viteza luminii, mi-am regasit materialul pe prima pagina, plus comentariile voastre, ale celor care ati ramas atat de activi pe site. Nu exagerez cu nimic atunci cand spun ca ultimele patru volume s-au nascut pe site. Chiar si titlul mi-a rasarit in minte raspunzand unui comentariu al Ancai Anghel Novac. Cat despre \"drumul senin si bun\", mi-l doresc si eu in egala masura cu Ela, numai timp sa fie, timp pentru creatie, pentru literatura. Pentru ca atunci cand tragem linie, cu asta ramanem si nu cu alergatura si inghionteala de zi cu zi...

Felicitari! Le urmaresc din umbra pe cele doua colege, fara a indrazni sa dau buzna cu comentarii pe care altii oricum le facusera deja si - in orice caz - mai inspirat decat ce as fi avut eu de spus. O steluta pentru bucuria intalnirii de fiecare zi pe site, pentru bucuria cuvantului tiparit, pentru frumusetea poeziei!

Pace tie, cititorule! Imi voi pune cenusa in cap si ma voi retrage pe muntele Athos. In acest fel, nu voi mai cauza atata suferinta celor... ageri.