Ghinea Nouras Cristian

Domnule Baiski, m-am bucurat foarte mult când am descoperit articolul dv. pe site. Cu câțiva ani în urmă, am perticipat și eu la una din edițiile Festivalului \"Tata Oancea\" de la Bocșa (ca jurnalist, desigur) și-mi amintesc că au fost trei zile pline, cu program realmente interesant. Din grupul de la Lugoj făceau parte Gheorghe Vuia și Ștefan Pătruț - un veritabil om-instituție, care a făcut enorm pentru punerea în valoare a graiului bănățean. Din păcate, amândoi nu mai sunt azi printre noi. Tocmai de aceea, acest gen de articol este necesar, iar ideea de a posta pe Agonia.net poezie în grai de bună calitate, este mai mult decât binevenită.
Felicitări! Fiecare reîntâlnire cu dv. este o surpriză plăcută!

Gelu, sunt onorat de apreciere. Ar mai fi fost multe de adăugat despre acest tenor care avea în față o mare carieră, dar care a lăsat până azi doar... 13 arii înregistrate (a apărut un disc și la noi, prin anii 60). Interesant articolul \"Despre moarte pe Isonzo...\" De ce? Traian G. era în armata imperială, când s-au dat luptele de pe Isonzo cu italienii. Într-o pauză a schimbului de focuri, convenită pentru evacuarea răniților, Grozăvescu s-a ridicat din tranșeele austriece și le-a cântat italienilor o arie. Aceștia au fost așa de încântați, încât din fortificațiile lor au izbucnit în urale: \"Bravo, austriaca!\". Episodul este, din câte mi-au spus membrii familiei, real, fiind confirmat de martori oculari. Multe astfel de mărturii nu au putut fi reproduse în cartea \"Traian Grozăvescu\" din 1965, din cauza cenzurii comuniste. Autorii sunt, oficial, doi: Mira Demeter Grozăvescu, fiica artistului, și un oarecare Ion Voledi, care de fapt n-a scris nimic, în schimb a tăiat din greu ce spunea distinsa doamnă. Vremuri penibile, probabil erau chestii prea \"burgheze\"!
________________________
PS Felicitări pentru opiniile exprimate în revista \"Cultura\" vizavi de site-urile culturale românești.

Apăi, Ina dragă, de când mă antrenez eu, ca un ninja, să te nimeresc cu steluța asta!
Fără glumă, zău, textul merită. Este savuros!
cu drag, Cristi

Adică, se termină copilăria când începe gazetăria? Vin și eu ca nuca-n perete, străin de fondul textului... Oricum, îmi dau seama cum am ratat un articol - \"Redeșteptarea\", hebdomadarul la care lucrez, a scos de sub tipar săptămâna asta numărul 702. Așadar, iată o aniversare pe care omis s-o semnalez. Eventual, numai dacă luăm în considerare că primul articol mi-a apărut în nr. 82... Apropo, ce se întâmplă cu jurnaliștii care devin prea longevivi? Sunt împăiați sau li se face statuie în fața sediului?! Măcar una de ceară...

Revin, mai documentat: este vorba de Kurt Dieman Dichtl - \"Sagenhaftes Osterreich\" - Eine Liebeserklarung an unsere Heimat - Editura Amalthea, Viena, 1994 - capitolul \"Despre moarte pe Isonzo și Lacherfeldelstrasse\". Deci nu-i chiar așa recentă, dar este o carte foarte bine realizată, am văzut-o.

Dragi prieteni Sorin și Gelu, mă conformez dorinței voastre de a pune pe site câteva amănunte despre cariera și destinul lui Traian Grozăvescu. Cât despre faima românilor la Viena, nu-i chiar așa. O carte apărută recent la Viena sub semnătura scriitorului Kurt Dieman Dichtl - un fel de portret sentimental al Austriei, îl include și pe Grozăvescu, despre care se vorbește foarte frumos.

Revin ca Raskolnikov, după atâta amar de vreme, la locul \"crimei\", pentru a da apreciere unui text care mi-a plăcut enorm, indiferent de câte ori l-am lecturat. Este bine că o fac din perspectiva timpului - pentru că la vremea respectivă nu apăruseră câteva texte remarcabile, precum \"Petale\", care ne-au arătat atâtea și atâtea fețe ale autorului Sache, Sorin, Vlad, Catalyn etc., partituri diferite, unite prin același talent debordant. Admir dialogul viu, metamorfoza personajului, mai exact a personajelor, arta de a-l lua pe cititor cu binișorul - îi pui o mână protectoare pe umăr, îi arăți o galerie năucitoare de caractere și imagini, pentru ca, în final, să-i oferi o perspectivă neașteptată asupra întregului. O mobilitate, o dexteritate de invidiat în mânuirea cuvântului și o narațiune aerisită, care are marele merit de a se citi pe nerăsuflate. Un talent care mi-a lăsat mereu impresia că, fără a se lua parcă în serios, reușește, \"din joacă\", să structureze unele din cele mai bune texte citite pe site. O steluță sinceră, confirmată în timp.

Încântat de vizită, foarte bune observațiile la partea cu blestemele, chiar o se fac modificările sugerate. Nu am încă o idee sută la sută în legătură cu dezvoltarea textului, intenția mea a fost să scriu o proză fantastică, în care nici un capitol să nu semene cu altul, adică să fie pe tonalități diferite, în cu totul alte decoruri etc. Pasajul la care faci referire l-am scris neglijent, pe un petec de hârtie, apoi l-am revalorificat fără retuș, plasându-l într-o scenă (începutul diluviului) care declanșează acțiunea propriu-zisă. Cât despre personaje, m-am căznit să le portretizez cât mai bine. Acum știm cu cine avem de-a face, putem vedea și ce vor face...

Bine ai revenit, Daniel, mă bucură interesul tău pentru acest gen de articole. Nu l-am cunoscut până acum în mod direct pe Adrian Cioroianu, dar impresia pe care am avut-o din depărtare, aceea a unui aer ușor distant, a fost contrazisă categoric de naturalețea și chiar empatia dezvoltată pe parcursul dialogului. Un interlocutor interesant!

Mulțumesc pentru comentariul încurajator. Fotografia pe care am trimis-o are pe flancuri alte două personaje, eu le-am decupat, am aranjat puțin poza, dar atunci când am încercat s-o postez, nu mi-a mai recunoscut-o. Am făcut ieri niște încercări, eram și cam obosit, m-am lăsat păgubaș și am trimis-o așa. Ar fi bine s-o poți decupa cumva, ca să rămână numai intervievatul.
___________________________________
PS: și totuși, columniștii sunt ăia de jucau în filmul \"Columna\". Am dovada, ți-o trimit pe net.

Domnule Baiski, mă bucur enorm că vă reîntâlnesc și aici pe Agonia.net, prezența unui scriitor și jurnalist de marcă, memru al Uniunii Scriitorilor, fiind (încă) un câștig pentru acest site cultural care și-a câștigat o binemeritată faimă. Ca animator al revistei virtuale \"Paradox\" din Timișoara, cunoașteți bine lumea site-urilor culturale românești, cei care au remarcat prezența relativ recentă a dv. pe Agonia.net nefiind, probabil, la curent cu acest aspect. Tocmai de aceea apreciez acest articol: pentru că este scris de un cunoscător, de un profesionist, în mod echilibrat, punctând esențialul. Cred că materialul ar trebui citit de cât mai mulți membri, pentru a înțelege efortul intelectual și financiar, munca epuizantă (am zîmbit citind cât de firesc spuneați la un moment dat că \"site-ul este cronofag\" - câte se ascund în spatele acestei simple sintagme!) și deschiderea permanentă spre înnoire, spre inovație, spre \"deparazitarea creierului\" de care vorbea Sașa Pană.
O stea pentru obiectivitatea unui demers necesar.

Cristiana, te-am înțeles foarte bine de prima dată și ai perfectă dreptate. Nota generală a fost chiar asta... cât despre accident, comă și experiența mistică ce a urmat, oamenii care chiar au trecut prin așa ceva au o anumită rezervă în exprimare. Știi cum se spune - minunile sunt tăcute și cred că fiecare dintre noi a avut, măcar o dată în viață, o astfel de revelație, sau de experiență, cum vrei să-i spui. Și aici nu mă refer la prostiile \"paranormale\" cu care ni se împuie capul, ci la trăiri autentice.

Virgil, ca și Cristiana, ai punctat foarte bine cu o remarcă fină. Poate că aici este vorba de subconștient. După mai bine de 12 ani de presă, simt efectiv de nevoia de un alt ritm, de... slow-down, de a construi ceva, de a înceta cu alergătura, cu împrăștierea. Nu numai interlocutorul a fost dispus la confesiuni, ci și eu am pierdut noțiunea timpului și, dacă n-ar fi urmat o dublă lansare de carte (a volumelor de eseuri), poate că n-am mai fi terminat de vorbit. O fi și vârsta, o fi și o voce interioară care îmi poruncește să trec la alt registru, să nu mă mai risipesc.

Dialog intens, credibil, bine susținut, deși pe alocuri construit oarecum nefiresc, în contrast cu restul discursului (am citit de mai multe ori \"dă-mi miere-n ceai și fiere-n inimă\" etc. și am avut aceeași senzație, de replică stângace spusă de un actor amator într-un teatru provincial). Găsesc mult mai bune cele două pasaje introductive, închegate, fără cusur și, după umila-mi părere, la nivel de scriitură profesionistă. Înainte de a fi transpuse în dialog, stările sufletești sunt indirect anticipate de descrierea ploii (cu \"picături alungate din cer\"), a rătăcirii haotice pe străzi, a nevrozității și nesiguranței sugerate de simpla (între)deschidere a unei uși.
Serialul \"Destăinuirilor\" merită o apreciere în bloc, pentru toate cele cinci episoade, pentru sensibilitatea ce transpare în subtext, pentru arta de a face din schimbul de replici un \"pas de deux\" când pasional, când melancolic, punctat de tăceri și mici ticuri ale complicității înfiripate între protagoniști.
\"Destăinuirile\" au, fără exagerare, oastura, substanța și respirația unui roman veritabil. Chiar dacă ar mai fi de ajustat rarele sincope care afectează cursivitatea, repet ce am spus și cu alte prilejuri: merită editat și între coperte de carte.

Aer proaspăt de la Brașov, bucuros de oaspeți, mai ales că este o vizită în premieră. Mai treci pe la mine, chiar și fără buchetul de politețuri cu care m-ai copleșit azi.

Radu, de azi de dimineață mă tot gândesc să-ți răspund într-un fel cât de cât inteligent la marea surpriză pe care mi-ai făcut-o, și nu-mi vine în minte decât aceeași repetiție mecanică: \"mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc\"... Însă, din câte mi-am dat dat seama, aici s-ar încadra perfect deviza ta - \"mai lasați-mă cu prostiile\" (dacă țin minte bine), așa că mă voi concentra pe partea cu articolele, care se bucură de aprecierea ta și a colegilor. Profit și de faptul că noul meu proiect de proză, început cu aplomb pe site, a cam intrat în faza... marilor îndoieli (îl urnim noi, mai încolo). Oricum, nivelul pe care mi l-ai acordat este, fără exagerare, de-a dreptul onorant și asta ți-o spun după ce am citit, luni la rândul, creații ale membrilor cotați în jurul acestei cifre. Nu știu dacă ți-au mai spus-o și alții, mă bucur că aici, pe Agonia, un ins din Lugoj, onest de felul lui, nu este obligat să sufere \"complexul\" provinciei, ci este chiar încurajat. Comunitățile Agonia și secțiunea \"Regional\" sunt, și ele, niște idei minunate.
Nu tu trebuie să ne mulțumești nouă, ci toți cei care au posibilitaea de a se exprima pe site trebuie să-ți fie recunoscători pentru ceea ce ai clădit împreuna cu echipa de editori, cu un efort pe care unii, din păcate, sunt incapabili să-l înțeleagă. Așadar, dacă tot am posibilitatea, acord prima și cea mai mare stea, din inimă, pentru Agonia.ro!

Cristiana, simțului tău fin de obsevație nu a putut să-i scape lipsa unor dezvăluiri de senzație din interviu. Ai perfectă dreptate. Ele au existat însă, dar au rămas \"off the record\": omul nostru a fost în tinerețe un dansator desăvârșit, de la vals la rock and roll; a jucat teatru în trupa studențească a lui Gh. Leahu; a urcat pe mai toate vârfurile importante din România; pe soția lui, Rodica Regep Banciu, a cunoscut-o în facultate, în 1971, a invitat-o la o excursie la Poiana Mărului, unde... a scăpat-o într-o cascadă de 12 m, de unde a recuperat-o fără rană, dar cu pasiunea pentru munte dobândită; după accidentul de care vorbeam, a stat în comă, apoi a fost operat - urmările acestei intervenții dificile la abdomen și esofag le suferă din plin și azi; printre prezicerile amintite se numără destrămarea URSS și căderea guvernului Roman. Din păcate, acestea au fost doar destăinuiri după interviu din partea unui om afabil, fermecător, extrem de direct și de simplu. Mi-ar place să-l mai am ca interlocutor. Îți mulțumesc pentru aprecieri și te rog să mai treci pe la mine.

Ar fi minunat, Eugenia, eu am ceva, dar foarte slab calitativ. Pozele din timpul interviului au ieșit sub nivel, ar mai rămâne doar varianta cu captura video, pentru care nu prea am timp. Îți rămân dator - uitasem că există un înger bun pe site.

Dragi prieteni, după două săptămâni petrecute fără voia mea departe de calculator, am intrat în sfârșit pe agonia.ro, gest devenit sinonim cu deschiderea computerului de câteva luni încoace. Nu are rost să vă spun ce surpriză plăcută mi-ați făcut. \"Anii...\" este chiar o carte născută, capitol cu capitol, pe acest site, chiar și ideea mi-a venit în urma unui schimb de comentarii găzduit în acest spațiu. Sunt convins că nu este o situație singulară, după cum nu poate fi subiectivă senzația de bine, de confort intelectual pe care o am citind o serie de creații remarcabile semnate de autori tineri ce se manifestă atât de dezinvolt pe site. Chiar și schimburile virulente de replici își au farmecul lor, atâta timp cât există de ambele părți simțul umorului și acel gen de \"complicitate\" a oamenilor care, fundamental, se respectă, se invidiază, se admiră. Cred sincer în fenomenul www.poezie.ro, chiar dacă el este privit chiorâș de unii culturnici care se cred senatori de drept, \"unici și nemuritori\" în literatura română, lansati prin anii 70 și care de prin 80 nu mai scriu... nimic. Recentul articol din revista \"Cultura\" despre site-urile literare ne-a oferit câteva mostre de idei preconcepute și gândire nenuanțată despre această adevărată revoluție în cultura română. Colegul nostru Gelu Vlasin le-a reamintit însă celor care persiflează evoluția cenaclurilor virtuale câțiva termeni familiari în televiziune: rating, audiență, adică trafic intens și număr de accesări ale acestui site. În timp ce câțiva deplâng moartea gazetei \"Contemporanul\" (nume demn de toată stima, de altfel) - rămasă fără subvenții de la stat, peste 3000 de vizitatori onorează zilnic munca editorilor de la www.poezie.ro, nr. 1 în top-ul românesc de profil. Mi-ar place să văd o revistă literară axată pe creație, care să apară cotidian și să se vândă în 3000 de exemplare!
Ca să închei acest discurs cam dezlânat, dar sincer, vă spun: un lucru rămâne sigur - pentru mine, \"Agonia\" este cea mai frumoasă întâmplare de la începutul anului.

Loredana, este prima proză pe care o scriu cu un real confort interior, fără urmă de crispare sau încrâncenare, fără exaltare. Am gândit mult personajele până să aștern ceva pe hârtie, iar acum le privesc cum își fac treaba singure. Nu mă simt nici măcar regizor, ci eventual spectator.