Ghinea Nouras Cristian

Dragii mei, vă mulțumesc pentru vizită și sper să intru în posesia unui număr suficient de exemplare pe care să le pot expedia. Bogdan, dacă te interesează revista, adresa mea ultrasecretă este nouras_ghinea@yahoo.com. De restul mă ocup eu.

Draga Anni, ma bucura vizita ta. Stii de ce? Pentru ca, de fiecare data cand postez un astfel de material pe site (voi reveni, sper, curand si cu proza) ma gandesc daca are vreo releventa, daca intereseaza pe cineva. Raspunsul tau spune ca da, impreuna cu celelalte 100 de vizionari. Macar lasam un semn, zgâriem si noi cumva, cu un \"cui\", trecerea vremii. Ramane doar cultura, doar ceea ce este frumos si durabil. Si o dezvaluire: in acest moment se afla sub tipar un volum care va cuprinde o buna parte din aceste interviuri postate pe site, impreuna cu alte cateva. La final, v-am dedicat un capitol special tuturor prietenilor de pe site, care, prin comentariile voastre, m-ati incurajat direct sau indirect sa public acest volum.

Zeul poeziei și \"literaturii, în general\" ca să te citez, a fost mai tare ca Zeul fotbalului, măcar o dată la an. Viorel Gaiță a \"eliminat\" Steaua, obținând o calificare spectaculoasă. Hai Viorel Gaiță! - strig din tot pieptul meu de specator absent... Mi-ar fi plăcut și mie o întâlnire cu protagonistul serii de la Casa Eliad.

Dragă Tudor, în primul rând îți mulțumesc pentru vizită, sunt onorat, mai ales că vii pentru prima dată și, sper, nu pentru ultima oară. Este surprinzător, în primul rând, că un asemenea text - construit pe baza unui editorial pe care l-am publicat în presă - a stârnit atâta interes și asemenea comentarii pe site. Văd că sunt 773 de cititori și nu-mi vine să cred. Din prima, îți spun că ideea mea de a isca dacă nu o polemică, măcar o mică dezbatere, a reușit, dovadă și comentariile voastre, pentru care vă sunt recunoscător.
Și acum, răspunsul. Cred că ți-ai dat seama că nu am dorit să scriu nici ceva feminist, nici ceva misogin, cu ghilimelele de rigoare în ambele cazuri. Mi-am recitit cu atenție textul și nu am găsit nici un pasaj în care să clamez nedeptățirea femeilor. Este un text deschis, care ridică doar o serie de probleme. Funcțiile la care mă refeream sunt cele cu adevărat importante - îmi vine greu să-mi imaginez un sau \"o\" Vanghelie cu fustă aleasă \"primare\" de sector cu același entuziasm ca în sectorul V (asta o știți voi mai bine în capitală, că în provincie le știm pe ale noastre, n-am auzit încă un caz de primăriță aleasă într-un municipiu reprezentativ al țării). În altă ordine de idei, și eu și tu ne numărăm printre cei care salutăm doamnele și domnișoarele cu \"sărut mâna\", dar o vizită la instituțiile de care vorbeam te va convinge că sunt mulți domni care le mai blagoslovesc cu câte un \"să-ți rup mâna\". Nu m-am referit la directoarele din ministere, ci la femeile de rând, stimate dragă domnule Tudor. În prag de iarnă, în municipul Lugoj (situat în Banat, o provincie care nu prea și-a manifestat vreodată complexele de provincie), o mare fabrică de textile a dat falimebnt, nu pentru că ar fi avut rezultate slabe, ci pentru că firma mamă din UK a sacrificat filiala din România în favoarea alteia, dintr-un stat vecin. Cu acest prilej, 600 de femei au rămas fără job, în prag de iarnă. Femei cu vârste cuprinse, în majoritatea lor, între 40 și 45 de ani, în timp ce presa locală publica anunțuri de angajare pentru secretare cu \"experiență\", dar până-n 25 de ani. Eu despre o astfel de egalitate a șanselor scriam.
Nu știu cum stau lucrurile în minister, la voi. Ultima dată când am fost la o astfel de instituție era în 1989. Se numea \"MAGF\", adică \"Ministerul gospodăririi și aprovbizionării fondurilor fixe\", dacă nu mă înșel. Eu veneam din provincie (ca inginer, drăgăliță Doamne!) și trebuia să explic \"la centru\" de ce ne trebuia nouă aluminiu la cutare mașină de cusut portabilă (erau astfel de mașini pentru sacii cu semințe), când aceasta putea fi foarte bine fi făcută și din... fontă (?!) Ajuns la minister, am avut o mare surpriză: instituția se muta, iar o bună parte din arhivă se afla... pe terenul de sport al Liceului de Mecanică Fină. Dulapurile metalice zăceau în ploaie, iar eu trebuia să dau explicații inginerești, în așteptarea ștampilei izbăvitoare. Aveam și handicapul provinciei, știut fiind faptul că pe la noi se mai găseau prin piețe ceva articole traficate din Occidentul cel decadent, dar eu venisem nepregătit la acest capitol). Dar izbăvirea a venit pe neșteptate: o tovarășă secretară a băgat capul pe ușă și a strigat tare, să audă tot biroul: \"S-A BÃGAT CARTOFI LA MATACHEEEEEE!\" Dragă Tudor, în câteva secunde mi-a fost ștampilat un teanc de documente gros de vreo două dește... Toată lumea și-a luat literalmente zborul spre sursa de cartofi, mai puțin subsemnatul, care a \"decolat\" spre gară. Asta era în 1989, iar episodul ți l-am povestit ca să ne mai descrețim frunțile, că nu ne stă prea bine încruntați pe site.
Așa cum ziceai - să ne bucurăm sincer, bărbați și femei laolaltă, de 8 Martie!

...sau Omul care face cărțile. Îmi amintesc cum, în armată fiind, așteptam cu sufletul la gură momentul distribuirii corespondenței - unica legătură cu cei dragi, în condițiile unei izolări neverosimile pentru ziua de azi, între o repriză de \"munci\" și una de gărzi. Tipul care distribuia plicurile își luase rolul în serios, le anunța crezându-se, probabil, la gala premiilor Oscar. Eram dărâmat dacă nu primeam măcar o misivă. Pe \"Vasile Blegu\" l-am cunoscut personal. Un coleg de-al nostru, mai sensibil din fire, făcuse o adevărată depresie după ce, săptămâni la rând, nu mai primise nici o scrisoare. Se repezea la omul cu \"Oscarurile\" și-i spunea: nu se poate, e o greșeală, te-ai uitat bine, mi le ascundeți intenționat?! Ne părea așa rău de el, că am fi fost în stare să-i scriem noi câteva rânduri, numai să nu se mai chinuie atât. Ne bătea chiar gândul să nu facă vreo prostie când e de gardă. Până la urmă, scrisoarea salvatoare a sosit și nu știu cine s-a bucurat mai mult de asta - noi sau el.

Excelent monologul preotesei și autentic cel al \"șefulesei\" - de unde se vede că apetitul pentru \"teatrul absurdului\" este molipsitor în cadrul familiei. Interesantă ideea potretelor indirecte (popa lipsă descris prin gura preotesei, șeful de post aflat la datorie evocat prin replicile consoartei).
Poștașul este omul-curea de transmisie, cel prin care sunt angrenate existențele celor din jur, dependenți de tot felul de mesaje venite de aiurea, uneori din partea unor semeni la fel de însingurați ca și ei. De acord cu Carmen - poștașul este o \"interfață\" discretă, dar nu și indiferentă - nu mi-a lăsat nici un moment impresia asta. Dacă nu e prea pretențios spus, mi se pare aidoma unui mic zeu care oficiază într-un loc de trecere, aidoma purgatoriului.
Tipologii inspirat alese, însă puteau fi mai bine zugrăvite, mai atent și mai temeinic observate. Puteai pune mai multă culoare, textul are o anumită notă de crispare. Sedusă de idee, te-ai cam grăbit spre final (partea cu femeia singură), de parcă ai vrut să ne spui totul dintr-o suflare.
Și totuși, textul mi-a plăcut mai mult, parcă, la recitire. Scriitorul timișorean Paul Eugen Banciu avea un personaj în acest gen, Martorul. Martorul tău are știința de a compune și recompune, din cioburi marginale, un univers la scară redusă, dându-ne impresia că poate urni oricând planetele cu o simplă mișcare de deget, cu fiecare scrisoare adusă la destinație.
O stea pentru parfumul frust al realității, pentru aerul prăfos al dezolării care răzbate la fiecare frază. La recitire!

Draga Daniel, bine ai venit, pentru mine este o mare bucurie când văd un nume nou care se ostenește să-mi scrie câte un comentariu. Spicuirile din presa vremii pot fi numite și \"spilcuiri\", cum le-ai zis tu (eu o iau ca pe o metaforă), pentru nota lor de prețiozitate. Însă tomul de ziare \"Universul\" care ți-a căzut în mână este o adevărată comoară - sunt încredințat. Cât despre site, nu știu. Să dăm o căutare rapidă pe \"ancient press\" și poate că vom găsi noi surse de amuzament.

Mihaela, te rog să mă scuzi, abia după ce i-am răspuns Mirunei am observat și cel de-al doilea comentariu al tău. Foarte, foarte bine este ceea ce spui. Dintre cele două modele comportmentale, este de preferat cel puternic. Femeia poate fi femeie, în coordonatele sale fundamentale, fără a fi neapărat slabă (\"sexul slab\" - ce idioțenie!). Un comentariu binevenit, \"cu personalitate\" - în ce mă privește, niciodată nu mi-au plăcut judecățile în alb și negru, întotdeauna am fost adeptul gândirii nuanțate.
PS Nu știu dacă este potrivit acest post-scriptum, dar, pentru că ești timișoreancă, există o emisiune la Radio Timișoara realizată de o colegă jurnalistă pentru care am un respect deosebit - Adriana Dolcianu - care abordează astfel de situații, despre care vorbeai tu. Sunt cazuri care ne afectează pe toți, iar faptul că ții un reportofon în mână sau ai în spate o cameră de luat vederi nu-ți conferă \"imunitate\"...

Miruna, răspunsul se află adesea în întrebare - trebuie doar să înlăturăm semnul de interogație. În rest, vorba poetului - \"să nu strivim corola de lumini a lumii\".
Îți mulțumesc pentru atenția acordată acestui text, pentru dialogul agreabil și... promit să-ți întorc vizita.

Miruna, bine ai venit, comentariul tău mă onorează.
Prin anii 50 (ai secolulul XX) în satul bunicilor (undeva în România - Europa) o tânără femeie cu tupeu s-a găsit să-și ia o slujbă de intelectuală (învățătoare - deci să pătrundă nepoftită în tripleta de aur a \"nobilimii\" locale notar-popă-dascăl). Tânăra femeie (nu spun cine era) avea de străbătut 6 km până la școală, pe care a avut \"nerușinarea\" de a-i străbate cu bicicleta. Auzi,tu soro, cu bicicleta?!? Muiere tânără și cocoțată pe bicicletă, așa ceva nu s-a mai pomenit în satul nostru!!! O vreo... sau vreo... că întreagă la minte nu este. Așa că oamenii din sat au încercat, după puterile lor, să-i corecteze comportamentul: în fiecare dimineață, aruncau cu pietre după ea. Femeia cea tânără (nu vă spun cine era) a strâns din dinți și și-a continuat drumul, știind că în fiecare zi va avea parte de o porție de pietre și de invective. Femeia s-a dovedit până la urmă mai tare ca \"opinia publică\" cea vigilentă. Pietrele s-au rărit treptat, dar în schimb numărul femeilor, și mai tinere, și mai în etate, care nu s-au jenat să se urce pe bicicletă a crescut. Astăzi, se circulă pe acolo cu bicicleta, indiferent de sex. Și nu se mai miră nimeni.
Acum, femeia respectivă are o vârstă respectabilă (și tot nu vă spun cine este). Dar pentru mine, ea este tot tânără, și vă jur că o iubesc foarte mult!

Florina și Bianca, câtă dreptate aveți când spuneți despre părinți. Desigur, ca bărbat, nu mă pot lepăda complet de \"pielea lupului\" (poate că nici nu m-ar prinde prea bine), dar mă simt și eu jignit când aud astfel de \"concepții\" despre viață inoculate fetelor: lasă, măi, că ești frumoasă, ce-ți mai trebuie să fii și deșteaptă?! Din păcate, ca să vă mai rețin un pic, îmi amintesc un profesor de \"electro\" care le ironiza pe colegele care nu se prea descurcau la tablă: \"ce vă trebuie vouă electrotehnică, voi oricum o să ajungeți la electro-cratiță?!\" Chiar și cu \"pielea lupului\" instalată confortabil pe umeri, pe mine nu mă distrau deloc asemenea \"bancuri\".

Florina Daniela, mulțumesc pentru comentariu. Iată, polemizez cu mine însumi: este Noru chiar așa \"altruist\"? Ei bine, sincer să fiu, este un pic... \"egoist\". Ca orice Cristian care se respectă, și pe el îl așteaptă acasă o Cristiană, care, la cei 9 ani ai săi, îi umple viața și îi dă puterea de a merge mai departe, în ciuda etc. etc. etc. (aici completați voi, că le știți bine). Pentru ea aș dori mâine - și nu peste încă zece \"generații de sacrificiu\" - o altfel de societate... Egoism cu ghilimelele de rigoare.

Bianca, bucuros de oaspeți, mai ales dacă mă vizitează întâiași oară. Am încercat să scriu ceva obiectiv, fără a mă plasa nici în sfera \"feministă\", nici în cea \"misogină\". Detest ambele atitudini, considerându-le niște devieri pentru care, de altfel, Mama Natură oferă generoase remedii... Ai reținut ideea de \"amărui\", așa este. Ce era să scriu de 8 Martie, vechile clișee? Poate că așa scriam, dacă n-aș ști ce cazuri sunt, bunăoară, chiar la Timișoara, unde există un Centru pentru victimele violenței în familie, sau violenței \"domestice\", cum mai este numită, deși ea depășeșete cu mult sfera \"domesticului\". Asta e, sufăr de prea mare doză de realitate, administrată zilnic și fără... anestezie.

Loredana, nici nu știi cât mă bucură vizita ta. De două zile încerc să-ți scriu ceva la \"Poștașul\" - care în cazul meu sună de trei, de patru ori până izbutește să plaseze un comentariu. Ieri am avut aceeași figură la alte două comentarii...
În fine, textul de față este, cumva, o continuare la \"Falimentul lumii bărbaților\", pe care îl cunoști. L-am scris într-o variantă ușor modificată față de ce a apărut în ziar. Am făcut și o docuumentare pe măsură: le-am invitat pe colegele din redacție să-mi spună cam care ar fi tabu-urile pentru femei în societatea noastră ultra-conservatoare. Așa am descoperit ceea ce știam dinainte: cam peste tot, femeile sunt în cel mai bun caz... tolerate. Dar asta nu numai la noi! Acum câțiva ani (2001) la Orleans am avut ocazia de a dialoga cu Catherine Beaunez, poreclită \"Ecaterin cea Mare\" a caricaturii de presă din Hexagon (din CV-ul ei, e suficient să spun că a lucrat ani buni pentru \"Le Monde\"). Și ea (feministă convinsă și totuși cam radicală, după gustul meu) mi-a spus aceleași lucruri. Se pare că, spre deosebire de statele scandinave și baltice, bărbații din țările latine sunt mai \"geloși\" pe emanciparea femeilor sau, mă rog, pe accederea lor în funcții, cu excepțiile de rigoare.
În al doilea rând, alăturarea universului feminin cu lumea cam gregară a fotbalului, pare, la prima vedere, forțată. Și totuși, nu este așa. Când eram ceva mai... tânăr, îmi amintesc că, la Lugoj sau la Timișoara, femeile erau o prezență obișnuită (și reconfortantă) pe stadioane. Cu cât galeria devenea mai trivială și mai aplecată spre violență, cu atât numărul persoanelor de sex feminin din tribune era în scădere. Ca un reactiv chimic, înțelegi? Un reactiv care indica precis nivelul de civilizație al sportului de la noi. Golirea arenelor de suporteri a început odată cu dispariția femeilor din tribune.

Virgile, uite care-i treaba: stau în redacție, în fața computerului, am ochii roșii și o durere de cap cruntă, așa, ca de închiderea ediției. Partea proastă este că, în loc să mă retrag spre \"castel\", însoțit de un mic grup de \"oșteni\" credincioși, am decis să te vizitez, atras de titlul ăsta teribil: \"cianotica pasăre cheală\". Știindu-mă incapabil de prea mari eforturi intelectuale la ora asta, am zis să mă abțin măcar de la comenttarii, dar demonul nesăbuinței mi-a dat ghes să continui. Fie ce-o fi, sper să ierți banalitățile pe care o să ți le înșir, în lipsa unei critici cât de cât inteligente. Vreau să-ți spun că de mult nu am mai citit un poem așa bine articulat, o așa inspirată întrupare a ideii de gol, de singurătate. O metaforă de la cap la coadă, punctată de sintagme remarcabile, precum \"își făcuse cuib sepulcral în coșul pieptului meu/ cianotica pasăre cheală\" sau \"inima stilizată în ridurile măștii\". Iți trebuie curaj să scrii azi o astfel de poezie, când \"mereu altfel\" este cerința obligatorie celebrității de 15 minute, atât de vânată de noii versificatori teribili ai mileniului. Final magistral, ce-aș mai putea spune?
Iartă-mi aberațiile, știu că prozatorii n-ar cam trebui să-și dea cu părerea la poezie, este o impietate. Totuși, cu umilință, îți acord o stea transoceanică.

Revin pe cu totul alt subiect, în completarea discuției noastre. De ce mă deranjează aspectul de care vorbeam? Pentru că publicația respectivă are acum toate șansele să fie luată sub egida Uniunii Scriitorilor (o spun în cunoștință de cauză) - și ar fi păcat un rateu tocmai atunci când ai toate cărțile în mână.

Fără a intra în \"apele adânci\" ale textului - prietenii știu de ce! - nu pot decât să-l salut pe \"same old sache\" și al său stil irezistibil. Încă o dată se dovedește că trecerea de la chat la realitatea... nudă, ca să zic așa, poate comporta anumite riscuri. În rest, o adevărată pledoarie pentru naturalețea feminină, un \"mărțișor\" neconvențional oferit ambelor sexe, fără discriminare. Mărturisesc că imaginația mi-a zburdat preț de o clipă, atunci când am vizualizat întâlnirea celor doi în fața Evei, dar apoi am pus ghilimelele de rigoare, lămurindu-mă că de fapt era vorba de un... magazin. Ce ți-e și cu provincialii ăștia! Pentru aerul primăvăratec cu care ne-a mai dezmorțit maestrul Sache, o stea de gheață zămislită hăt departe, undeva prin Banat, la minus 10 grade. Și reluarea unui îndemn mai vechi al lui Sașa Pană: cetitor, deparazitează-ți creierul!

Bine ai venit Mihaela, tonul tău polemic îmi face chiar plăcere, înseamnă că materialul și-a atins scopul. Este trist că o bună parte a lumii bărbaților (poate mai puțin subsemnatul, dar am să-mi fac și eu destulă autocritică aici) percepe astfel universul feminin. Pentru că prin natura meseriei mele de jurnalist am parte de mari doze, uneori chiar supra-doze de realitate, zilnic, pot să-ți spun că - din păcate - textul de față descrie o atitudine frecventă. Scriam mai de demult un editorial, intitulat \"Falimentul lumii bărbaților\", în care erau cuprinse mai multe detalii. N-a fost în intenția mea de a adopta un ton \"feminist\", nici \"macho\", ci să propun o temă de meditație. Culmea - știi de unde mi-a venit ideea? De la cele mai noi statistici privind violența în familie. Trist!
Oricum, te mai aștept cu comentarii. Bucuros de cunoștință.

Wow, abia aștept. Mă bucur mult că suntem pe aceeași lungime de undă. Eu am cochetat destul de mult cu SF-ul, în studenție frecventam un cenaclu de profil - \"Sirius\", care funcționa la Lugoj. Am citit proză fantastică în mijlocul prietenilor de la cenaclul HG Wells din Timișoara și m-am simțit foarte bine, ca acasă, acolo.
Știi unde-și țin timișorenii SF-iști ședințele de cenaclu?! Evident, pe o NAVÃ, că altfel n-ar mai fi science fiction! Este vorba de vaporașul \"Pescărușul\", care face plimbări pe Bega. HG Wells organizează și un Revelion SF, tare simpatic. Poate-i cunoști pe câțiva dintre cenacliști: Antuza și Silviu Genescu, Laurențiu Nistorescu, de prietenul Dușan Baiski nu te mai întreb...

Radu, am încercat să-ți scriu de ieri, dar computerul meu m-a refuzat din răsputeri, așa că a trebuit să-i explic toată noaptea legile lui Isac Asimov, de care nici acum nu pare prea impresionat. În primul rând, atunci când scrii despre SF, atmosfera este esențială - și ce atmosferă ai creat aici la început, cu trenul de la miezul nopții, gara pustie și o librărie situată undeva într-un no man\'s land. Ai avut o întâlnire cu totul specială cu Dan Doboș și ne-ai transmis și nouă dorința de a-l cunoaște. Mai ales atunci când îl compari cu Gerard Klein, care m-a bulversat pur și simplu cu ai săi \"Seniori ai războiului\" (capul unei colecții SF remarcabile, urmat de romanul - mai bine zis nuvela - lui Isaac Asimov, \"Soarele gol\" și alte cărți remarcabile). Mi-a plăcut mult articolul tău, pentru că sunt unul dintre marii fani ai SF-ului, un individ care devenea brusc extrem de nefericit dacă într-un an nu reușea să-și procure \"Almanahul Anticipația\" sau cărțile de gen care apăreau în diverse colecții. Crescut cu Arthur C. Clarke și Van Vogt la căpătâi, preferând pe Serge Brussolo \"Fefeleagăi\" recomandată de programa școlară, nu pot decât să salut demersul tău în favoarea SF-ului străin sau autohton. Am hotărât să-ți scriu (din păcate, o fac atât de rar...) pentru că zilele acestea am avut o revelație. Am citit despre reeditarea volumului \"Figurine de ceară\" al lui Mircea Opriță și mi-am amintit că am acasă o ediție mai veche. O lecturasem mai de demult, fără vreo impresie deosebită. L-am scos din raft ca pe o curiozitate și m-am pus pe citit... și n-am mai lăsat cartea din mână până n-am terminat-o, pe la 4 dimineața. Aveam o senzație de fericire extraordinară: aceea a descoperirii unui mare autor SF, extrem de original, pe care l-am citit în sfârșit cu alți ochi.
O revelație pe care le-o doresc tuturor (inclusiv mie) la întâlnirea cu Dan Doboș!