Godzila

Privit de pe podul cel nou, Orașul îmi dezvăluie uneori malul stâng al Rîului, populat de blocuri, ca pe ceva neverosimil. Desenându-l, ai creiona la fiecare fereastră câte o linie groasă, evidențiind astfel umbrele ce se întind peste acest cartier de la ora cinci după-masa încolo, sugerând un decor artificial de film, câteva cuburi de carton aliniate și nefiresc de liniștite, ca și cum, în curând, ar apărea cumplita Godzila ca să le sfarme, într-un lanț de trucaje sesizabile. Dintotdeauna m-am plimbat prin astfel de orașe machetă, cu jucărioare inofensive semnalizând pe la intersecții și adesea am privit în sus, printre brazi, pândind apariția uriașei reptile gata să rupă totul. Prins în astfel de decoruri, după-amiezile reci și întunecate sunt, de câtva timp încoace, în strânsă legătură cu vechile filme de groază văzute cândva, dar mai ales nevăzute. ...Ca și atunci când, întorcându-mă, pe ploaie, din centru, am intrat în gară, odată cu atâția alți refugiați, goniți ca de un pericol comun. Acolo, în obscuritate, se înghesuia la adăpost o lume pestriță, abia murmurând în acele clipe de stare de necesitate. Trăiam parcă în pelicula obsedantă, cenușie și zgâriată, deformând chipurile: Godzila, aceeași teamă nelămurită... Să se fi transformat acea clădire într-o imensă centrală telefonică, în parte distrusă și straniu de tăcută, sau într-un spital uriaș, cu răniții suiți până și pe acoperișuri, cel din filmele niciodată văzute? Oricum însă, nicicând de atunci nu am mai fost atât de aproape de apariția absurdă și înspăimântătoare a acelei Godzile artificiale, ce se ascunde întotdeauna în dosul decorurilor sumbre ale toamnei. A acelei Godzile solzoase, strecurate în mine de pe coperta unei cărți pe care o duceam la piept, sub haina de piele, într-o seară ploioasă, gândindu-mă la anotimpul rece care urma să vină...