Interviu cu scriitorul Dumitru Þepeneag

„Am fost și eu ceaușist, dar mi-a trecut după trei zile!” ne-a declarat scriitorul Dumitru Þepeneag, personalitate emblematică a exilului românesc la Paris Interviul nostru, primul contact cu Lugojul - Domnule Dumitru Þepeneag, mă bucur că în periplul pe care îl faceți în vestul țării v-ați oprit și la Lugoj. Știu că, prin rădăcinile dv., sunteți legat de Banat. Aveți vreo amintire mai deosebită legată de Lugoj? - Nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată la Lugoj, este posibil să fi fost când eram prea tânăr ca să-mi amintesc. Practic, interviul cu dv. este primul meu contact cu Lugojul! - Cu ani buni în urmă, am realizat o emisiune de televiziune la Mehadia, împreună cu istoricul Liviu Groza, cetățean de onoare al acelei comune și al municipiului Caransebeș. Mergând pe firul rîului Belareca, filmam vestigiile forturilor imperiale austriece, iar în pauze, domnia sa îl evoca cu mândrie pe scriitorul Dumitru Þepeneag ca pe un om al locului… - Tatăl meu, Þepeneag, tot Dumitru îl chema și pe el, s-a născut pe lângă Mehadia și a copilărit acolo. Tatăl lui era pădurar și a fost ucis de contrabandiști, pe când era încă tânăr. Þin minte că bunica mea avea o casă chiar pe Mara Mică, pe malul râului, acolo unde începea țigănia. Am petrecut multe vacanțe la Mehadia, iar marea mea plăcere era să mă joc la moară, printre pruni. Făceam tot ceea ce face în mod normal un copil, dar aceste amintiri le-am dus după mine toată viața. Noaptea, la cules de prune - Mergeam la cules de prune la Cepelea, o regiune aflată înspre Băile Herculane, culegeam noaptea – cred că din cauza căldurii – era o întreagă aventură. Făceam jumări așa cum se fac prin partea locului, le puneam într-un ceaun mare, cu slănină, ouă, brânză și piparcă – vedeți că-mi amintesc și acum cuvintele? Pentru mine, Banatul are și o nostalgie a gustului – niciodată, mai ales în Franța, nu am mai mâncat așa ceva. Eu am păstrat însă aceste nuclee imagistice pe care, asemenea unei muzici, le-am dezvoltat în toată creația mea. - Cum a ajuns în exil un om atât de bine ancorat în ambianța românească? - Ideea mea nu era să părăsesc România, unde mă simțeam ca peștele în apă, aici aveam grupul meu literar etc. Eu doream să public în Franța niște cărți, de altfel am și reușit să tipăresc două volume la începutul anilor 70, apoi am vrut să scot și o revistă, Cahiers de l’Est, mă rog, până la urmă, autoritățile românești n-au mai suportat exuberanța mea literaro-politică și mi-au retras cetățenia română în 1975, prin Decret Prezidențial. Cetățenie retrasă prin Decret prezidențial - Este un lucru extraordinar, este un fapt unic, nu știu să-i mai fi fost retrasă cuiva cetățenia prin decret prezidențial… - I s-a mai întâmplat unui fotbalist, Miodrag Belodedici, care a plecat în Iugoslavia și n-a mai vrut să joace aici. Astea erau ideile lui Ceaușescu. - Din câte am înțeles, primul contact cu lumea liberă a fost facilitat de filozoful francez Gabriel Marcel, care a solicitat acordarea unei burse pentru dumneavoastră. - Prima dată, în 1968, am plecat la invitația lui Alain Robbe Grillet, al cărui traducător eram. Evident, nu puteai să ieși așa simplu din țară, doar ca să te plimbi, astfel de lucruri erau necesare. Am stat doar două luni atunci, după care m-am întors. În 1970 a fost bursa acordată de Gabriel Marcel, am stat un an și jumătate, m-am întors iarăși. În 1975 am plecat definitiv, am tăiat-o, ca să zic așa. Între timp apăruse enormitatea aceea cu „tezele din aprilie” (n.r. – 1971). Ceaușescu, un rebel cu aprobarea francezilor - În perioada anilor 60-70, ați fost promotorul curentului literar al onirismului estetic, împreună cu un grup de scriitori precum Leonid Dimov, V. Mazilescu, Daniel Turcea, Emil Brumaru. Cum era onirismul estetic față de realismul socialist, ale cărui ecouri încă se simțeau în epocă? Era ca un fel de floare în deșert? - Totuși, realismul socialist se cam stingea pe atunci, iar noi am apucat perioada mai liberală, a anilor ‘60-64. Eu am debutat în 1964, la Gazeta literară, iar Dimov un an mai, târziu, în iarnă. Când a venit Ceaușescu la putere a început o liberalizare, acesta e adevărul, adică Ceaușescu a început să promoveze o politică de așa-zis naționalism, de depărtare față de sovietici și de apropiere față de China, adică, mă rog, nu se știe exact câți pași făcea el la stânga sau la dreapta… Cert este că în 1968, când a fost maximul de liberalizare, el a făcut marea ispravă de a nu alătura armata noastră celorlalte trupe care au intrat în Cehoslovacia. Ei, atunci am fost cu toții puțin „ceaușiști”, numai că la mine a durat vreo trei zile… - Se știe, era un curent de adeziune la această atitudine, care constituia un fel de premieră în Lagărul socialist. - Bine, a fost și cu aprobarea francezilor, De Gaulle a fost aici, în 1968. A fost un an extraordinar, pe de o parte rușii intraseră într-o „țară frățească”, iar pe de alta, în România, la mare, era un adevărat aflux de turiști cehi, care stăteau acolo speriați, neștiind încotro s-o ia. În iulie-august 1968, ascultam Europa Liberă la CC, la Uniunea Scriitorilor, unde era președinte Zaharia Stancu și discutam deschis, la Casa Scriitorilor era plin de jurnaliști din toată lumea, care așteptau să intre rușii sau să se întâmple ceva. Era un climat de tensiune, dar și de libertate totodată. - Erau vremuri interesante, dar, cum se spune, să te ferească Dumnezeu să trăiești vremuri interesante… Se pare că noi, românii, am avut parte mereu de așa ceva. - Mie îmi plac vremurile interesante, ce-aș câștiga să stau să mă plictisesc într-un apartament la Paris? Onirismul, evoluție firească a literaturii românești -Revenind la onirism, era acesta un fel de răspuns la genul acela sec de literatură din perioada comunistă, sau ceva profund, venit din interior? Din câte știu, doreați un statut aparte pentru acest curent, un fel de literatură de sine stătătoare… - A, nu, aici exagerați. Firește că venea din interior. Își avea rădăcinile în ultimul val al suprarealismului românesc, reprezentat de Gellu Naum, Virgil Teodorescu, etc. Însă noi promovam un suprarealism în care respingeam dicteul automat. Spuneam că pictura suprarealistă își alege imaginile și își ia numai legile din vis, fără a trece de la o imagine la alta. Nu intru în amănunte, însă noi încercam să ne definim față de suprarealism – era o evoluție normală, literară. Realismul socialist a venit ca nuca-n perete, a venit hodoronc-tronc, ca să zic așa, pe fondul unui proletcultism care nu era nici românesc, nici european, nici… nimic. Noi urmam o evoluție a literaturii române. - Dv. spuneați că locul literaturii române este în România. Mai știu că nu ați dorit să renunțați la cetățenie, v-ați simțit foarte bine aici, familia era încântată să meargă la mare… - E normal. Adevărat, majoritatea românilor, cum ajungeau în Franța, cum cereau azil politic. Dar aceștia erau cei care nu prea aveau nimic de făcut. Eu aveam ceva de făcut: literatura onirică, pe care o promovasem în țară, avea nevoie de răsunet într-o mare țară a culturii, precum Franța. Ierunca, Lovinescu, Goma, Tănase - Nu putem trece peste capitolul exilului românesc. Dumneavoastră ați fost un element de legătură, un liant al acestor oameni foarte eterogeni ca structură și concepții. Relațiile au fost diferite și chiar oscilante cu personalități ca Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma sau Virgil Tănase. Cum i-ați găsit pe acești oameni? - Haideți să-i luăm la rând. Monica Lovinescu și Virgil Ierunca erau plecați, mai bine zis fugiți încă din 1947-48. Anterior, în țară, Virgil Ierunca cochetase cu comuniștii, dar s-a speriat de evoluția situației și a ales calea exilului, unde a întâlnit-o pe Monica Lovinescu, urmașa marelui Eugen Lovinescu. Paul Goma a venit mai târziu. El pornise mișcarea Goma în România, foarte importantă de altfel, la care noi am ajutat cât am putut de acolo, în frunte cu Monica Lovinescu, de la Radio Europa Liberă. Virgil Tănase, care făcuse parte din mișcare onirică, sosise înaintea lui Goma. Cu Virgil Ierunca și Monica Lovinescu eram foarte bun prieten. Iată un exemplu: în 72, când am plecat de acolo, scrisesem un jurnal pe care l-am publicat după 20 de ani. Acest jurnal i l-am încredințat omului de încredere Virgil Ierunca, pentru că n-am avut curajul să-l aduc în țară. Cât despre Paul Goma, acesta fusese și el, într-un fel, expulzat, a fost forțat să plece, nu știu cât voia, cât nu voia. El făcuse deja pușcărie și a plecat în 1978. - Cu Goma însă, relațiile nu au fost așa cordiale, oarecum paradoxal, pentru că dv. l-ați ajutat, din câte știu l-ați sprijinit să și publice anumite scrieri. - Bineînțeles, relațiile au rămas cordiale până în momentul în care mie, luându-mi-se cetățenia română, eu necerând azil politic și neavând nici un statut în Franța, am cerut un pașaport franțuzesc care nu mi-a fost dat. Atunci prietenii mei francezi au protestat, au făcut memorii etc., iar românii… nu! Adică, nici Goma, nici Monica sau alții. Iar eu, m-am retras, supărat ca văcarul pe sat. Protectorul din țară și spitalul de nebuni - În țară, ați dezvoltat o relație aparte cu Miron Radu Paraschivescu, un om care, și el, nu părea că se prea potrivește în „peisaj”. Ce ne puteți spune despre el? - Miron Radu Paraschivescu sau MRP cum îi spuneam noi, nu se mai potrivea, după ce se potrivise prea tare… A făcut parte dintre cei 700-1000 de comuniști ilegaliști, primul lui conflict cu partidul survenind după pactul Ribentropp-Molotov, în 1938. El avea un statut destul de ambiguu: pe de o parte, având relații cu Gogu Rădulescu el se simțea protejat, apoi, la rândul lui, îi proteja și pe oameni ca mine, aflați în opoziție cu linia măcar literară a regimului. MRP a avut și ceva antecedente medicale, fiind internat la spitalul de nebuni prin anii ‘50, poate că asta l-a ajutat să treacă prin această perioadă în care el a fost ambiguu, asta e realitatea. Așa a putut să ne ajute și pe noi, făcându-ne loc în „Povestea vorbei”, suplimentul revistei „Ramuri”, supliment care a durat 9 luni. Acolo a debutat Mazilescu și mult alții. - În 1972, după moartea lui Miron Radu Paraschivescu, v-ați mai simțit ajutat de alți scriitori importanți din țară? - Eu am fost ajutat, nu se știe de ce, și de președintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, prozatorul Zaharia Stancu, dar și de scriitorul Geo Bogza, acesta din urmă mai de la distanță. Însă nu am mai simțit apropierea lui MRP, cu care eram prieten, îi spuneam în glumă „Papa”, iar noi eram „episcopii”. Totuși, protecția lui Zaharia Stancu era eficace și reală. - Cum ați regăsit România la revenirea din exil? - În 31 decembrie ‘89 am ajuns la București cu un camion cu medicamente. Am trecut prin Serbia și prin Bulgaria. Prima impresie a revederii au fost niște țărani care ne făceau cu mâna crezându-ne americani, că ei pe americani îi așteptau de 45 de ani. După ‘90, am venit mereu cam de două ori pe an. Am reluat repede legăturile cu lumea literară, ajutat și de faptul că am o memorie telescopantă. Am și buletin de București, mi-am publicat cărțile aici. E bine că avem de două ori mai multe reviste literare ca în Franța. Un lucru mai puțin bun este explozia editurilor, iar editorii nu au nici un fel de deontologie, nu respectă nimic: cel mai grav este că nu-și respectă nici contractele. Prețurile sunt descurajante, dar parcă nici cititori de carte nu mai sunt, lumea se uită la televizor, le serialele alea tâmpite sud-americane. Interzis în România, publicat în Franța - Oricum, nu se mai întâmplă să se mai retragă de pe piață volume, cum ați pățit dv. cu cartea Așteptarea, retrasă de pe piață și din biblioteci. - Da, dar am publicat-o apoi în Franța, cu mențiunea „nepublicată în România”. De altfel, eu eram interzis în România încă din 1970. - Ați fost acuzat că erați infiltrat în lumea exilului românesc de la Paris, că ați fost racolat, e adevărat? - Acum lucrurile sunt la vedere, există dosare, deci se poate vedea că nu e adevărat. - Regretați ceva din ce ați făcut până acum? - Regret că nu l-am ascultat pe Dimov când îmi spunea: mai calmează-te, că important e să facem literatură onirică și nu să-l ajuți pe Goma, contrazicând în dreapta și în stânga și vorbind vrute și nevrute. Îmi pare rău că nu l-am ascultat pe Dimov. Oricum, nu Goma a răsturnat regimul din România, ci contextul internațional care cerea o astfel de schimbare. S-a încercat în Ungaria, în 1956, în Cehoslovacia, în 1968, cu oameni din interiorul sistemului și cu larg sprijin popular și n-au reușit, pentru că nu erau coapte condițiile… - O ultimă întrebare. În actualele condiții, se mai poate vorbi de un exil românesc? - Nu, categoric nu, eventual de o diaspora românească. Acum câțiva ani, Laurențiu Ulici număra 280 de scriitori români peste hotare.