Trăim în lumea asta, căutând,
Bătând cărări ascunse și sperând.
Năzuim cu râvnă zi de zi
S-ajungem „a ști”, s-ajungem „a fi”.
Și prin tăcute dimineți,
Iluminați de calde vise,
În zilele cu albe
Toamna, lumea vegetală are chip de
doamnă bătrână, trăindu-și amurgul
freneziei și al clipelor fericite, când
soarele abia mai mângâie veșteda ei
natură.
Toamna, verdele frunzelor
se
Azi, dimineața primăverii, după ce primise căldura
și lumina soarelui, se umplea de grele întâmplări
sub cerul schimbător.
Începe-ți tânara dimineață de primăvară cu un
gând măreț. Plin de putere
Mai stai înger, ghemuit
Încă o clipă, două,
Timpul tău nu a venit,
Așteaptă o zi nouă!
Nu te grăbi copile,
Să-ncepi afară viața,
Când sunt neclare zile,
Așteaptă dimineața!
Îmi pun speranța-n
Primăvara, se nasc clipele frunzelor
străine de trecutul lor, și dornice să piară
odată ce frunzele îngălbenesc.
Clipele lumii, frunzele lumii întregi
Primăvara, anotimpul trezirii la viață,
a
Acum, oamenii își iau chipuri de sfere
Și se rotesc pe orbite de zor,
Într-un univers incert, de falsă plăcere,
Pierzându-și substanța matricei lor.
Din fire reci, străine, își țes conexiuni,
În
Planeta scrâșnește și e tot mai grea,
Nu mai sunt locuri pentru bătrâni în ea,
Ei fac parte dintr-un proces revolut,
Planeta nu-și asumă acest trecut.
Bătrânii nu-și mai găsesc locul ca inși,
În
De clipa ce mi-a rămas mă leg,
Și-o împart în atomi azurii,
Încercând astăzi să-ncheg,
Din gândurile fluide, timpurii.
Cu clipa ce mi-a rămas,
Încă descopăr comori,
Pe lângă care treceam
Zi și noapte,
Stau pe trepte,
Clipe calde
Să aștepte.
Soare pe cer,
Plouă din el,
Vise-aurii,
Zi după zi.
Noapte și zi
Cât vei mai fi,
Frunză și vânt,
Pe galben pământ?
Noapte fără zi,
De n-ai mai
Mă las stăpânit de-o esență,
De un fel neașteptat de prezență,
De una dulce și rară,
De un fel de primăvară.
Îmi văd nevăzutul cântând,
Deslușesc armonii în necuvânt,
Și aud al meu gând,
Cum se
Alerg prin mintea lumii,
Să găsesc un răspuns
La eternul ei flux și reflux,
Ce schimbă istorii.
Spre ochiul lumii-mi țin privirea ațintită,
Și într-un început ,
Văd marea liniștită,
Cu
Încerc să deslușesc astăzi în lume,
Noianul de schimbări, mai mult rele decât bune,
Ce au întins corzi ale timpului și-au forțat un destin,
În care nu te mai regăsești și ești străin!
Virtuți
Înaintea Timpului, de-ar fi fost să respir,
Aș fi umplut neantul imens,
Cu gândul meu tot mai dens,
De prefaceri, de-nălțări și iubiri.
De-ar fi fost să împlinesc un alt gând,
Aș fi urcat
Draga mea Marie,
Draga mea soție,
Pentru mine
Ești o încântare,
Esti o fericire!
Fără tine
N-aș ști ce-i iubirea,
N-aș ști ce e viața,
N-aș ști bucuria.
Făra tine
N-aș ști ce-i
O, Românie zbuciumată!
Unde îți e aleasa menire?
Pe fața ta citesc mâhnire,
Tu nu mai ești ca altădată!
Tu nu mai ai armură,
Nici brațele vânjoase,
Și ți-ai pierdut acea aură,
Cu care cerul
De clipa ce mi-a rămas mă leg,
Și-o împart în atomi azurii,
Încercând astăzi să-ncheg,
Din gândurile fluide, timpurii.
Cu clipa ce mi-a rămas,
Încă descopăr comori,
Pe lângă care treceam
M-am născut într-o lume grăbită,
În mers divergent față de timpul din mine.
Aș vrea să opresc clipa pripită,
Ce mi se scurge ireversibil prin vene.
Doresc să fixez noi repere,
În tumultul
Am conștiința vorbelor nerostite și a faptelor
Dar nu a timpului.
Am conștiința drumurilor și căutărilor,
Dar nu a timpului.
Am conștiința primăverilor înverzite,
Dar nu a timpului.
Am
Copii de azi, păstrați-i în minți
Și în suflet pe ai voștri părinți!
Ei v-au îngrijit, v-au vegheat,
Și din puținul lor v-au dat,
Ca să creșteți cu aripi de zbor,
Să fiți urmași cu
Vai, țara mea frumoasă, bogată Românie,
Ce ai trecut prin veacuri, cu stimă și mândrie!
Și s-au luptat vitejii alor tale neamuri
Să-ti apere pământul și ființa, și să-ti aducă glorii!
Acum
A fi nu e totuna cu a exista.
A fi este mai mult decât a exista.
A fi este ceva desăvârșit.
A fi e faptul împlinit.
A fi este dorința realizată.
A fi este natura întrupată.
A fi e scorul
Era în august când am cunoscut-o,
Și iubirea noastră am început-o,
Cu-acel joc inefabil de șoapte și priviri,
Ce-mi furnizau universuri de plăceri și uimiri.
Avea un chip frumos și veșnic de
Acum, oamenii își iau chipuri de sfere
Și se rotesc pe orbite de zor,
Într-un univers incert, de falsă plăcere,
Pierzându-și substanța matricei lor.
Din fire reci, străine, își țes conexiuni,
În
Mi-e dor de România,
De țara mea
Cum alta nu era.
Mi-e dor de Demnitatea
Neamului străbun.
Mi-e dor de-a lui Cinste și Sinceritate,
Mi-e dor de tot ce-am moștenit
Mai bun,
Mi-e dor de-a sa
GA