Trăim în lumea asta, căutând,
Bătând cărări ascunse și sperând.
Năzuim cu râvnă zi de zi
S-ajungem „a ști”, s-ajungem „a fi”.
Și prin tăcute dimineți,
Iluminați de calde vise,
În zilele cu albe
Toamna, lumea vegetală are chip de
doamnă bătrână, trăindu-și amurgul
freneziei și al clipelor fericite, când
soarele abia mai mângâie veșteda ei
natură.
Toamna, verdele frunzelor
se
Azi, dimineața primăverii, după ce primise căldura
și lumina soarelui, se umplea de grele întâmplări
sub cerul schimbător.
Începe-ți tânara dimineață de primăvară cu un
gând măreț. Plin de putere
Primăvara, se nasc clipele frunzelor
străine de trecutul lor, și dornice să piară
odată ce frunzele îngălbenesc.
Clipele lumii, frunzele lumii întregi
Primăvara, anotimpul trezirii la viață,
a
Mai stai înger, ghemuit
Încă o clipă, două,
Timpul tău nu a venit,
Așteaptă o zi nouă!
Nu te grăbi copile,
Să-ncepi afară viața,
Când sunt neclare zile,
Așteaptă dimineața!
Îmi pun speranța-n
Planeta scrâșnește și e tot mai grea,
Nu mai sunt locuri pentru bătrâni în ea,
Ei fac parte dintr-un proces revolut,
Planeta nu-și asumă acest trecut.
Bătrânii nu-și mai găsesc locul ca inși,
În
Între pământ și soare,
Nu am nicio scăpare,
Dar voi fugi, se pare?
Pe o ușă secretă,
Într-o lume discretă,
Într-o lume născândă,
Ce miroase a udă!
Cu mâini vii, călătoare,
Privind liniști de mare,
Ai venit cu chipul tău rar, neumblat,
Din blânde locuri, cu gânduri oneste,
Născute parcă, în sfere celeste,
Te-ai așternut în mine și dor mi-ai dat.
Mi-ai adus clipa ce nu se va pierde
nicicând, pe
Zi și noapte,
Stau pe trepte,
Clipe calde
Să aștepte.
Soare pe cer,
Plouă din el,
Vise-aurii,
Zi după zi.
Noapte și zi
Cât vei mai fi,
Frunză și vânt,
Pe galben pământ?
Noapte fără zi,
De n-ai mai
Acum, oamenii își iau chipuri de sfere
Și se rotesc pe orbite de zor,
Într-un univers incert, de falsă plăcere,
Pierzându-și substanța matricei lor.
Din fire reci, străine, își țes conexiuni,
În
Acum, oamenii își iau chipuri de sfere
Și se rotesc pe orbite de zor,
Într-un univers incert, de falsă plăcere,
Pierzându-și substanța matricei lor.
Din fire reci, străine, își țes conexiuni,
În
Mă las stăpânit de-o esență,
De un fel neașteptat de prezență,
De una dulce și rară,
De un fel de primăvară.
Îmi văd nevăzutul cântând,
Deslușesc armonii în necuvânt,
Și aud al meu gând,
Cum se
De clipa ce mi-a rămas mă leg,
Și-o împart în atomi azurii,
Încercând astăzi să-ncheg,
Din gândurile fluide, timpurii.
Cu clipa ce mi-a rămas,
Încă descopăr comori,
Pe lângă care treceam
De clipa ce mi-a rămas mă leg,
Și-o împart în atomi azurii,
Încercând astăzi să-ncheg,
Din gândurile fluide, timpurii.
Cu clipa ce mi-a rămas,
Încă descopăr comori,
Pe lângă care treceam
Era în august când am cunoscut-o,
Și iubirea noastră am început-o,
Cu-acel joc inefabil de șoapte și priviri,
Ce-mi furnizau universuri de plăceri și uimiri.
Avea un chip frumos și veșnic de
Am conștiința vorbelor nerostite și a faptelor
Dar nu a timpului.
Am conștiința drumurilor și căutărilor,
Dar nu a timpului.
Am conștiința primăverilor înverzite,
Dar nu a timpului.
Am
Când El a apărut pe cuprins,
În fața lui se deschidea un orizont întins,
De nepătruns cu spiritul lui frust,
Ce nu-nțelegea: Ce-i bine și ce-i just?
De atunci, milenii au trecut peste
Înaintea Timpului, de-ar fi fost să respir,
Aș fi umplut neantul imens,
Cu gândul meu tot mai dens,
De prefaceri, de-nălțări și iubiri.
De-ar fi fost să împlinesc un alt gând,
Aș fi urcat
Eu prezent, tu viitor
Eu un nor și tu un dor.
Eu un sunet surd în ceață,
Tu lumină și speranță.
Eu un spasm și-o încleștare,
Tu o muză ce-mi apare.
Eu un gând purtat de vânt,
Tu un înger
Lumea asta de milenii încoace,
A fost măcinată de războaie și boli,
De cruzimi, de nedreptăți și trădări,
Și n-a cunocut niciodată o pace!
Am avut sclavi și imperii întinse,
Inchiziții și
Copii de azi, păstrați-i în minți
Și în suflet pe ai voștri părinți!
Ei v-au îngrijit, v-au vegheat,
Și din puținul lor v-au dat,
Ca să creșteți cu aripi de zbor,
Să fiți urmași cu
O, Românie zbuciumată!
Unde îți e aleasa menire?
Pe fața ta citesc mâhnire,
Tu nu mai ești ca altădată!
Tu nu mai ai armură,
Nici brațele vânjoase,
Și ți-ai pierdut acea aură,
Cu care cerul
Încerc să deslușesc astăzi în lume,
Noianul de schimbări, mai mult rele decât bune,
Ce au întins corzi ale timpului și-au forțat un destin,
În care nu te mai regăsești și ești străin!
Virtuți
GA