Shoni

Se cunosc cazuri concrete, când un om a plantat un lăstar, l-a stropit, l-a îngrijit ani și ani, iar când omul în cauză a decedat, lăstarul, devenit copac, s-a uscat la scurt timp. Profit de ocazie, să vă povestesc o istorioară, întâmplată în familia mea. Bunicii mei din partea tatălui, erau doi țărani simpli din zona Câmpia Turzii, un sat pe nume \"Coc\". La câțiva ani dupa venirea mea pe lume, părinții s-au gândit că ar fi mai bine să-i aducă pe bătrâni în Ploiești, să apropie familia. Bătrânii și-au vândut gospodăria, dar nu s-au îndurat să taie porcul pe nume \"Shoni\", care era mai mult ca un câine, oriunde se duceau, porcul îi însoțea, știa chiar să răspundă la unele comenzi : \"du-te-acasă, n-ai voie aia..., stai, etc\", și era acceptat și îndrăgit de toată lumea pentru aceste calități neobișnuite pentru un porc. Au hotărât să aducă și porcul la Ploiești, să-l lase să moară de bătrânețe, când i-o veni sorocul... Zis și făcut...i-au construit un fel de cușcă din scânduri, pentru coletăria CFR, i-au pus apă și mâncare ca pentru vreo săptămână și l-au suit la tren, la marfarul coletăriei bineînțeles. Toată lumea ajunsese la Ploiești, se instalase, trecuse însă ceva timp...și nu mai apărea Shoni, iar garnitura de tren...dispărută... Cu mari intervenții, s-a aflat garnitura pierdută undeva în triaj la Adjud, iar când, după vreo lună, a ajuns în fine trenul la Ploiești, toată familia s-a repezit într-un suflet la gară să-l ia pe Shoni, să-l aducă acasă. Au năvălit în vagon, au deschis \"cușca\", Shoni i-a privit pe toți cu o privire plină, caldă...părea...fericit, a mai respirat o dată...și a închis ochii pentru totdeauna...