Poezie
Sinistrat
1 min lectură·
Mediu
Oh, crudă pedeapsă, mai aspră ca moartea, însăilând reproșuri și vină,
De ce mă albești cu trăsnet de gânduri, pietre-aruncate cu mână divină ?
În focul cel negru, scăldându-mă-n șoapte de-amoruri pierdute printre ruine,
Învățasem minciuna păgână ca timpul, învățasem desfrâul, plăcerea nebună.
M-asmuți împotrivă-mi, să-mi pierd alinarea, liniștea umbrei în piept concubină
Când totul părea atât de simplu : pustiu și nisip nu-i deșert, doar rutină
O ața înnoadă pe alta-n oglindă, unde-i greșeala?...fatală-ntrebare
Există vreo vină-ntr-a umple prea-plinul, dorința de-a rupe bucata de soare?
Și cine ești tu să mă judeci de-acolo, de unde stai, în perfectă lumină
Iar nouă lasat-ai prea mult întuneric, discernământ amânat de furtună
Nu ți se pare că-n lumea trăsnită de umbre, de simun, cu îngerii bani,
Ne zbatem noroaie, frig-ger și ploaie, întemnițări tot mai grele în ani?
Se miră absurdul din lacrimi secate, fețele hâde, înnegurate
De-atâtea pedepse uitate de legi, saline de vicii abandonate,
Și rătăcim, tot mai triști și orfani frumuseții..., prin anii pierduți,
Căutând nu răspunsuri neștiute de nimeni, ci Purul Aievea, plin de virtuți.
063.400
0
![\"Photobucket](\"http://i70.photobucket.com/albums/i113/katherina_2006/1180cf04.jpg\")