Ghe. C-tin Orghici

Sunt momente în viață când îmi vine să urlu ca lupii la lună plină. Sunt clipe care mă dor mai tare ca orice durere. Sunt acele momente în care văd un bătrân pe stradă, uitându-se cu jind la

Iubesc iar iubirea este cea mai mare poruncă, trăiesc în iubire și nu pot să cred în ură, în acea stare ce desparte, în acea ură ce nu mă diferențiază de fiare. Iubesc ciripitul de păsări, vântul

Adevărat, adevărat vă scriu : sunt amintiri care nu numai că dor, dar îți dau o senzație de neliniște, de parcă atunci trăiești acea amintire demult uitată. Cât doare, cât dor amintirile ce credeai

BÂNTUIND, URLÂND, RUGÂNDU-MÃ Bântui prin gândurile altora, mă doare atât de tare în cot și-n umărul drept... Ce cred ? Cred că mă doare capul dacă mai stau să mai și gândesc.

Cine nu se teme sau cui nu-i este frică? Sunt mulți acei ce spun că lor nu le este frică de nimic, ei nu se tem. Așa o fi oare? Cum reacționezi atunci când mama ta este lovită de cineva, din ce

Cenușă din jarul timpurilor eu sunt, din focul cel veșnic mi-am luat ființa, din bobul cel sacru ce a rodit pentru prima dată pe pământ luat-am bucuria, din chinurile primei nașteri luatu-mi-am

Trecător am fost aseară pe alei, trecător sunt și pe astă lume. Cu trecerea mea, trecut-au anotimpuri, cu trecerea lor, trecut-au ani. Mergeam agale gândind la nu știu ce, sau poate la nu știu

Pe strada mea, cândva creștea un castan. I-am urmărit viața, i-am numărat florile, culesu-i-am roadele. Cu toate că fructele lui nu îmi folosesc la mai nimic. Nu că nu ar putea fi folosite, dar nu

Vise. Gânduri ce se vor întruchipate, idei sau idealuri, dorințe, țeluri, într-un sfârșit o parte din ele: fapte. Piață liberă neconcurențială, deoarece nimeni nu poate avea vise frumoase ca mine

Povești Mai mult sau mai puțin reale, mai aproape sau mai departe de cea ce simțim sau vrem să simțim, poveștile rămân tot povești, ne încântă, ne delectează. Dar rămân totuși bine întru-n

Totul e alb, e nins totul și toate sunt acoperite de culoarea purității. Alb, alb și negru, negri și albi. Da, albi de la zăpada ce acoperă până și negrul asfalt, negru. Da, negrul fum care iese

Piatră, piatră-nsetată de apă, piatră de râu aruncată de furiile naturii în drum. Durere de piatră-nsetată, sete de apă. Tumult de ape ce curg încet tot anul, fir ce pare un joc de copil.

Bună, mă numesc Orghici Gheorghe Constantin și am venit pe lume într-o zi, cândva în 1965, undeva prin august. Nu am înțeles niciodată de ce tatăl meu (Domnul îl aibă în pază) mi-a pus două

Mă simt atât de mic astăzi, mă simt un nimeni și altceva poate că nici nu sunt. Mă simt o haină veche aruncată într-un pod de mult uitat de toți și de toate. Am poate sau nu am, stropul meu de

Ce iubim mai mult? Viața, acest bun de preț la care ținem atât de mult, cu atâta înfrigurare și pe care nu am dori să o pierdem. Întrebări, întrebări și alte mii de întrebări... Eu nu aș