Epilog
Anii au trecut, iar Ema n-a luat trăsături ce caracterizează evoluția normală a unei femei bătrâne. Bărbații încă îi mai fac curte. Dar la fel ca-n tinerețe, îi refuză, scuzându-se că este
XLVI
O primăvară ca-n povești a urmat după înmormântare. Pomii au înflorit în splendoarea lor, florile din grădină se rugau de Ema să nu mai sufere atât și să nu le ude cu lacrimile ei. Stătea
XLV
Influențată de doctori, Ema aștepta, împotriva voinței ei, sfârșitul celei mai iubitoare și perfecte mame din lume. Din sfert în sfert de oră se ducea la ea în cameră, îi uda buzele și-i punea
XLIV
După așa-zisa revoluție, românii au sperat că o vor duce mai bine. Mai bine în ce fel? Nici ei nu știau ce vroiau cu adevărat. De fapt cei care au luat conducerea țării după Nicolae Ceaușescu
XLIII
Ema își dădea încă o dată seama că timpul este acela care vindecă toate rănile. Din experiența anilor care trecuseră, în tot ceea ce făcuse, cam un an era perioada de cicatrizare atât a
XLII
Coșmarul abia acum începea. Sideroza a fost mutată într-o rezervă de două paturi. Între timp se ocupase și al doilea pat de către o studentă, care avusese și ea un accident. Deoarece fata era
XLI
Au trecut cinci ani de la Revoluție. Un august fierbinte, cu patruzeci și trei de grade la soare a reușit să pârjolească tot în cale. În casă ai impresia că lucrurile pe care le atigi te frig,
XL
Ema abia terminase treburile zilnice. Se simțea frântă de oboseală. Spera să-și facă un duș. Sună telefonul, cam târziu pentru o discuție obișnuită. Cu multă greutate a ridicat receptorul.
-
XXXIX
Întoarcerea Emei la unitate a produs mare bucurie. Lucrarea pentru ”Aplicația de la Neptun” trebuia să fie terminată repede. Generalul Milea dorea s-o studieze în amănunțime și să vadă ce
XXXVIII
Iarna era pe sfârșite. Niște fulgi îndrăzneți căutau să se mențină curajoși în aer, dar odată ajunși pe pământ se topeau imediat.Trecătorii erau îngrijorați să nu strice frigul roadele
XXXVII
Lumea ei și-a lui s-au contopit. Au format o singură lume, lumea lor. Zilele treceau pe nesimțite și trăiau numai pentru clipele lor fericite. Își citeau gândurile și fiecare căuta să-i
XXXVI
”Iubito, te aștept să-ți petreci concediul cu mine la Arad. Mai avem o lună de teren și ne întoarcem la unitate. Vreau să-ți arăt orașul în care m-am născut și am crescut! Aici sunt locuri
XXXV
Sideroza a reușit la facultate. Era rezultatul anilor grei de învățătură și dragoste cu care o înconjurase Ema. Merita mult roadele acestei afecțiuni, deoarece fusese un copil cuminte, căruia
Locotenentul a profitat de absența celuilalt pentru a întări legătura cu Ema. Cu toate că nu era bucureștean știa cele mai frumoase locuri și localuri, unde se întâlneau și-i vorbea de dragostea
XXXIII
Ema se grăbea. Vroia să ajungă prima la serviciu. Dorea să lămurească lucrurile până veneau ceilalți colegi. Jocul acesta de-a dragostea cu un bărbat așa de tânăr o îngrozea. Trebuia să fie
XXXII
Trecerea timpului este cel mai bun medicament. Rănile fizice și sufletești încep să se cicatrizeze. Începi să uiți multe lucruri care ți-au făcut rău. Mai ales când timpul îți este ocupat.
XXXI
Meri era bolnavă. După o viață de muncă și privațiuni și-a permis și ea să bolească. Începuse să nu mai vadă. Cataracta care-i jena ochiul stâng nu-i mai dădea posibilitatea să croșeteze ca
XXX
Era început de noiembrie. O ploaie rece și deasă se dăriua pământului, însetat de o vară fierbinte. Până acum nu plouase. Vara reușise să înghită ultima picătură de umiditate aflată în
XXIX
Ema, începătoare în astfel de probleme, avea impresia că toți trecătorii știau ce făcuse ea. Îi era rușine, dar simțea că devenea o altă femeie. Se maturiza cu fiecare zi ce trecea. Roua
XXVIII
Au trecut anii. Decebal reușise să-i toarne ultima picătură cu otravă în sufletul ei chinuit. Grija mare pe care o avea era de a nu-i lipsi nimic Siderozei și munca de la serviciu îi ocupau
XXVII
Timpul trecea parcă prea repede. Decebal vroia anul acesta să plece toți trei la mare. Se săturase de munte. Cu ani în urmă Sideroza fusese vaccinată în timpul unei gripe. Făcuse umbră pe
XXVI
Afară viscolea. Zăpada se așezase în staturi fine, care erau spulberate de vântul nerușinat ce-i ridica poalele-n cap bătrânei ierni, jenată de îndrăzneala lui. Ea îi arunca zăpadă în
XXV
Era mare vânzoleală în unitate. Venise un comandant tânăr de la Buzău. Vroia să schimbe toată schema. Dorea să facă lucruri noi. Prea mergeau toate în virtutea inerției. Trebuia ca această
XXIV
Moartea lui Stalin adusese mare jale în unitatea militară unde lucra Ema. Până și steagurile care atârnau deasupra clădirilor plângeau aplecate cu capetele în jos. Fata se întreba de unde