Georgiana Duțǎ

Iubirea mea de crini, plânge cu ploi de cale Și cad acum din ea, de dor mii de petale. Cresc nuferi negrii-n mine, de-asemenea –mprejur, Căci ghimpii din minciună, nu pot să-i mai îndur.

Ascultam cântecul copacilor în lipsa vocii sale Și fără gura sa, sărutul ploii savuram. În locul său mă atingeau de flori petale Și umbre efemere, adesea mângâiam. Numai pereții-odăii triste

Dacă ai fi anotimp, te-ai numi iarnă, Pentru că ai acoperit cu răceala ta întrega –mi viață, Ai înghețat întreaga fericire și m-ai îngropat sub neaua durerii. Dacă ai fi floare, te-ai numi

Tot trecutul se ascunde în umbra ochilor mei, Din ei curge umbra ta de toamnă.

Între atâția oameni, am fost mereu singură Ferecată în mine, deși am zburat liberă ca o pasăre. Prin atâtea boli am trecut sănătoasă Și prin atâtea iubiri am fost doar o umbră. Am tecut prin

Somnul iubitului meu e un val El mă iubește cu inima moartă Și noaptea îi curge în vene, ascunsă,

Mă caut în sufletul tău, dar porțile lui sunt închise; Mă caut în brațele tale, dar îți alunec printre degete;

Iubite, cât de frig e-n casa noastră... Închide-ți sufletul, să se mai incălzească! Câtă minciună a pătruns în hol, De la prea

Tu ești visul care îmi mângâie privirea de neant Și care se joacă în gândurile mele palide. Tu ești cântecul sufletului meu paralizat Și afon, înecat în amuzia adâncă. Tu ești zborul pașilor mei,

Dacă aș fi reușit să mă smulg de al meu trup, Să îl las în urmă ca pe o veche povară Și apoi să respire fără lacrimi! Să fiu doar un suflet arzând, Dar să văd, Să aud, Să simt, Să visez, Dar

Tu plutești ca un nor de soare, Deasupra inimii mele. Îți așterni oboseala de colțul ei albastru Și aștepti să-și deschidă ferestrele, Ca apoi să zbori. Tu te înalți ca un stol de

Iubitul meu este un semn de întrebare, Este o anomalie a naturii. Cu el totul este atât de simplu, Încât devine de neânțeles. Totul este atât de aproape, Încât se ascunde în spatele

Ea i-a iubit pe toți și totuș pe niciunul, Căci reala iubire, vine o dată-n viață. În ea, de-atâtea ori și-a tot turnat veninul, Că nu mai are nume și nu mai are față. S-a dat pe toată “ea” și

Cea mai afabilă ființă, Azi a pătruns în gândul meu Și pun în ea așa credință, Cum n-am avut în Dumnezeu. E cea mai albă între îngeri, Cea mai strălucitoare stea Și dacă astăzi mă inundă, Ea

Să mergem la pomana vieții, care vrea să moară Și să dansăm la-al morților hotar Și să zâmbim, că piere viața-ntâia oară, Lăsând trecutul într-un trist chenar. Să mergem și să ne-aruncăm în

În jocul meu cel nebunesc Eu ți-am vândut ades povești , Doar ca să poți să mă iubești. Îți amintești? Nu-ți amintești… Și am mințit fără păcat, Ca lângă mine să te-oprești, Dar nu ai vrut și

Copil bătrân, în lumea-mi mult prea strâmtă, Proporțional cu o iluzie prea mare, Eu trec, din veci, prin viața asta, mută, Cu graiul meu, cel fără de strigare. Aștept sfârșitul de la începutul

Pământul e așa de mic-unul din noi ar trebui să moară, Luând cu dânsul al său dor, făcându-l să dispară. Și lumea e așa de tristă, că nu ne mai cuprinde Pe amândoi, cu-a noastră ură, ascunsă

Când treci pe sub fereastra mea, Inima îmi cade în palmele tale, Sufletul se pierde printre degete, Iar durerea devine incoloră. Când treci prin fața casei mele, Gândurile mă

Dacă n-ai învățat până acum ce este iubirea Și n-ai învățat cum se naște suspinul; Învață să vezi de la cel ce nu are lumină Și să vorbești de la cel ce nu are grai; Învață să mergi de la cel

În micul tău infern de rai , Adesea se întâmplă minuni, Câteodată, cerul devine ocean Și ți se varsă în ochi. Frunzele cad din flori Și copacii zâmbesc. Soarele tău se joacă

Zăpada trupului să-ți sorb, mi-e ultima dorință, Dar știu că acest vis al meu, a fost a mea sentință Și ochii-ți de pământ nebun, frumosul meu blestem, De

Tu ai ucis viața din a mea privire, Lăsând-o moartă în dezamăgire. Tu ai pus cruce sufletului meu, Rupându-i rădăcinile din Dumnezeu. Ai dat infernului