Și dacă nu se poate...
Mă alerg prin curtea goală,
Bătându-mă de jucării
Le arunc cât văd cu ochii
Ce mai joacă de copii!
Am crescut și le-am lăsat
Ele doar nu m-au uitat.
Ies pe strada udă,
Fiindcă nu știu scrie poezii,
M-am apucat de prostii.
Lumea mă credea ingrată,
Dar eu eram supărată:
Cum să fii de vârsta mea
Și ori de câte ori ai încerca
Să-ți iasă....ceva...
Pătezi pagini
Să simt...nu pot
Să dorm...nu vreau.
Încerc să știu ce am ce am .
Lumina mă-nconjoară
Sclipirea mă orbește
În ochii mei se vede sincer
O lume ce nu este
Perfectă.
Privesc, aud, mă
Și ți se pare că auzi mii de voci în lumea imaginară a minții tale. Voci care nu fac decât o larmă fără sens pe care după minute întregi renunți să mai încerci a o desluși. Adori amintirea acelor
Prinsă la mijloc,
Între armonie și dezastru,
Am încercat cândva
Să prind de mână un astru.
Nu știu ce căutam.
Poate doar să-i spun
Că-l urmăream neîncetat
De când aflasem că a plecat
Din
Azi, mi-a spus că nu mă suportă. Mi-am amintit că mi-era indiferent și am plecat de acolo fără să privesc înspre șosea. De aceea, când m-am încâlcit printre intersecții, mi-a fost foarte greu să-mi
Timpul trece. Insesizabil, ca o secundă de plictis. Azi e una dintre acele zile în care simt că trebuie să fac ceva la fel de neprevăzut pentru a îndepărta frica. Frica de schimbare, de stagnare, de
E singurătate, pentru că nu văd nimic. De altfel, simt tot ce mă înconjoară și aș putea a fel de bine să închid ochii. E trist, pentru că nu-mi doresc să mă despart de lumină atât de subit. Știu,
Pe o scenă întunecată, cu un singur reflector aprins la centru, un personaj cu mască care interpretează un monolog în fața unei comisii.
Monologul dintr-o piesă de teatru are în conținutul ei
GM