Punk

AZI Nu am mâncat nimic de trei zile. Amfetamina nu mă lasă. Am șaptezeci de mii de lei în buzunar. Mama mi-a dat douăzeci de mii de dimineață. Condrea cincizeci de mii ieri. În total șaptezeci de mii. Cinșpe pastile de regenon. Sunt disperat. Efectul celor douăzeci de pastile înghițite de dimineață se duce dracului. Mă cunosc aproape toate farmacistele din oraș. Nici una nu vrea să mă servească. Toate mă întreabă același lucru: cine ia dragă atâta regenon. Mama. Mama pe dracu. Se vede pe fața mea galbenă. Efectele secundare încep să apară. Nu mi-o trag în venă. Nu îmi plac acele. Nu îmi plac nici pastilele. Îmi place efectul lor. Însă nu și cel de după. Sunt plin de nervi. Am nevoie de un joint ca să sting toată demența criminală ce mă despică parcă. Nimic nu îmi convine. Și fața lui Blis care merge alături de mine mă scoate din sărite. Am cules-o de la redacție. Situația nu este prea roz. Blis merge lângă mine. Vocea ei îmi crestează pieptul. Mă gândesc la soare. Nu merge. Îmi vine să o omor. Vreau să tacă. Din cauza ei nu aud păsările. Din cauza ei nu pot asculta albastrul cerului. Singurul în stare să mă calmeze. Merg. Merg. Merg. Spre singura farmacie în care nu am intrat însă și în care nu am nici chef să intru. Motivul fricii este refuzul. Pentru asta am luat-o pe blis cu mine. Trăncănește mereu despre... habar nu am ce pula mea spune acolo. Mă gândesc iar numai la pastile. Mă gândesc cu totul. Sunt sigur că și soarele se gândește la același lucru. La privirea mea ce îl va mângâia după. Parcă merg de o eternitate și nimic nu se întâmplă. Nimic nu este mai enervant decât plictisul generat de lipsa drogului. Alerg prin mine de colo colo. Nu se vede nimic. Nici o neliniște. La suprafață marea este calmă. Dacă vei încerca să te scalzi, curenții te vor trage pe loc la fund. Blis o ia înainte și intră în farmacie. După ce îi dau cei șaptezeci de mii și o rog să îmi cumpere ea cele cinșpe pastile. Nu am bani de o cutie întreagă. Stau afară. Nici nu intrăznesc să mă uit în sus. Þin privirea emoționată în pământ. În griuri liniștitoare. Liniștitoare o pulă. Căcat. Dacă vine cu mâna goală o ucid. Mă așez pe una din băncile parcului de la gară. Îmi scot iarba din rucsacul pe care îl port în spate și foițele ocb din buzunar. Rulez cu grijă. Nici măcar țigări nu am. Nu am cu ce să amestec iarba. Bag jointul în buzunar. Dacă Blis nu a ieșit până acum e bine. Înseamnă că va fi servită. Acest gând mă mai calmează. O văd. Mă ridic de pe bancă și mă apropii de ea. Îmi întinde o cutie întreagă. Farmacista nu a vrut să îi dea doar cinsprezece pastile. Nu am bani să i le plătesc pe toate. De fapt nu mai am nici un ban. Nu am nici bani de mâncare. Asta este mai puțin împortant. Iau cutia de pastile și o bag în buzunar. Acum trebuie să plec. E tot ce îi spun femeii. Și asta fac. Plec. Pe stradă este liniște. În fața mea se ridică monumentul eroilor uciși în război. Mă așez pe trepte. Scot cutia. Înghit pastilele în trei serii de câte cinci. Altfel îmi vine să vomit. Prin împrejurimi nu se află nici o țâșnitoare de care să știu. De cinci minute stau cu privirea îndreptată spre port. Fără să mă uit acolo însă. Scot și jointul. Primul fum îmi trece priv creier ca o sită de lame de ras. Mă rade în cap. AZI A fost prima dată când am ridicat privirea spre norii bulbucați. Sunt cu Lușu în Damas. Nu mă interesează unde mergem. Lumina este dură, ascuțită. Îmi este teamă să nu se prăbușească peste mine cu colțurile ei. Îmi amintește de munte. Ultima dată am fost la munte cu Gabi. Încercam să mă las de fumat. Nu pentru mine. Pentru ei. Am ales un leac simplu. Șase zile de futai salbatic în care am scăpat doar pentru vizionarea a două filme din ghearele pizdei sale. I-am dat-o peste tot. O găseam trează în fiecare dimineață. Se trezea când în difuzoarele unității militare la care eram cazați exploda imnul național. Mă trezeam târziu și ieșeam pe balcon. De câteva ori s-a întâmplat să mă scol pentru că ea mi-o lua în gură direct din vis. Stăteam pe balcon și priveam muntele din față, bându-mi cafeaua pe care ea o pregătea și ascultam păsările. Îmi imaginam. De fapt nu puteam să îmi imaginez nimic. Stăteam tăcut fără să îmi imaginez nimic. Sau altfel spus îmi imaginam niște chestii ce depășesu limitele conceptului de imaginație ca formă de abstractizare a sa în limbaj și transformare în mesaj. Acolo pe muntele din față se antrenau soldații. Acest sejur, acest futai de șase zile, această puțăreală, fusese pusă la cale de mama iubitei mele care lucra în armată. Era contabila unei unități militare din constanța. Tot așa speram să scap și de armată. Nu aveam nici un chef să mă ating de vreo armă. După prima dimineață în care trebuie să recunosc că imnul spart m-a trezit brusc, mai mai să mă scol și cu mâna pe inimă, m-am pișat pe spiritul lor național. Nimic nu putea concura la vremea aceea cu visul. Nici măcar felul în care mi-o lua în gură. Cei care se trezesc dimineața în aceste condiții știu perfect despre ce vorbesc. Buimac am deschis ochii la nouă. Cineva bătuse la ușă. I-am răspuns. I-am dat drumu în casă. M-am băgat în pat și am adormit la loc. Am făcut asta într-o halucinație. Nu îmi amintesc de nimic. Doar că acum, acel cineva, se dezbrăcase și lipindu-se cu sânii de tibiile mele, cu sfârcurile lipite de os, îmi sugea pula. Am deschis ochii. Nouă fix. Nu eram în camera mea. Îmi amintesc totul. Suntem la munte. Eu încerc să mă las de droguri. Știu că nu o să țină. Dar fie. Am sosit ieri. Nu a ciocănit nimeni. Nu am răspuns la ușă. Nu am deschis. Nu am deschis nici măcar ochii. Nu am uitat. Crezusem că am uitat. Capul galben se ridică și se apleacă în ritmul de hip-hop al felației. Este jumătate acoperită de cearceaf. Nu îi văd curu în oglinda din fața mea. Geme. Totul trece prin mine. Nimic nu mă ocolește. Când o pizdă își pierde poetica, devine pornografică. În acele zile, pizda ei a devenit pornografică. La început am dominat cu succes situația. Apoi a devenit hrăpăreață. Ori făceam rost mai repede de televizor ori mă așezam cu calm și stoicism și o futeam să-i sară capacele. Aveam nevoie de imagini. De culori. Rozul este insuficient pentru un dependent de droguri. Chiar în amestec cu verdele pădurii. Paleta de griuri a unui televizor alb negru. Măcar atât. M-aș fi mulțumit și cu o astfel de complexitate. Cărasem după mine degeaba două cărți. De citit nici nu putea fi vorba. Ea nu citea. Deși îi făcusem cadou atâtea și atâtea cărți. Nu aveam nici un pretext. Trebuia să i-o dau non stop. Altfel se supăra. Era totul prea păpușărește deja. Prea plastificat. Nici un vis frumos nu îi curgea din pizda aia excitată care totuși lăcrima. Numai coșmarul. Unul și același coșmar. Se scurgea fără întrerupere umezindu-mi pula cu vaporii gândurilor ei pe care parcă și le ținea îngrămădite în pizdă. Pe toate. Altceva nu am reușit să aflu. Decât o simplă dorință de a fi futută. La sfârșitul sejurului, chiar în ultima zi, am văzut-o tristă și îndurerată. Când m-am întors în cameră, de la chioșcul de unde îmi cumpărasem țigări, stătea pe marginea patului și se ținea cu mâinile de burtă. Am întrebat-o ce are. Speram să fie vorba despre orice în afară de mine. M-a privit cu ochii ei mari și albaștri. Gabi se uită la mine. Eu mă uit la Gabi. Îmi va spune adevărul. Îmi spune adevărul. Nu s-a căcat de când a plecat de acasă. De șapte zile. Eu am futut un sac de căcat. Sunt absent. Mă pierde iar. Ca în fiecare zi. Mă gândesc la ale mele. Am crezut că și tu te gândeai la aceleași lucruri. M-am înșelat. De ce tăceai. Nu auzeam nimic dinspre tine. Lușu tace. Se gândește și el la ale sale. Ne-am iubit mai simplu de atât. Căcat. Pur și simplu ne-am iubit. AZI Frunza îmi bate cu umbra ei în oglinda retrovizoare. Femeia sare din mine și vrea să am mușchi. O invit la ședință. Să îmi spună de ce nu are sâni. De ce îmi intră părul în ochi. AZI Am ieșit toți trei. Mugur. Maparlo. Eu. Ne-am întâlnit pe terasă. Am băut două trei beri. Terasa s-a închis la zece. Am plecat în parc. Maparlo ține alunele. Nimeni nu vrea alunele. Le-am lăsat lângă copac. În parc sunt veverițe. Nu am văzut veverițe niciodată. Veverițele seamănă cu Cristi. Alt prieten. Ne hotărâm să intrăm în Þara Piticilor. Prima dată ne uităm la tobogan. Urc spre capătul de sus al conductei metalice. Maparlo și Mugur rămân jos. AZI El este soțul meu. Este foarte grijuliu. Îmi cumpără tot ce îmi trece prin cap. Nu contează despre ce este vorba. Și pentru asta nu mă simt vinovată. Toate astea îl fac fericit. Soțul meu mă iubește și vreau să fie fericit. AZI Nu m-am îmbătat de opt ani, asta în cazul în care respectăm beția si o considerăm ca având valoare în sine de la patru cinci zile fără întrerupere precum se întâmplă acum cu amețelile provocare de stupefiantele cu care mă împac atât de bine încă din primul moment de când intru în posesia lor pe diverse căi și de la diverse persoane sau împrejurări precum cea de față în care mă aflu cu blis pe holul liceului la parterul căruia se află redacția revistei pentru care scriu articole sau pentru care mă rog ar trebui să scriu articole dacă nu mi s-ar părea atât de plictisitoare prin subiectele artificiale ce vin precum gloanțele de pretutindeni peste cel condamnat la moarte și astfel nu m-aș pierde în poezia pe care acest fenomen o generează chiar și în momentul de față alături de bils care este și ea o tânără scriitoare ce a ratat două sinucideri, la numai 18 ani și care nefiind, nici frumoasă, nici urâtă, nici veselă nici tristă aș exclude-o din peisaj, printr-o simplă aplicare a privirii transparente asupra sa, dacă ceea ce a mai rămas din dumnezeu sau din diavol în mine nu ar avea nevoie de serviciile sale, servicii constând în achiziționarea de la farmacie a acelor prețioase medicamente care îmi zboară mințile dar care din nefericire pentru forma mea masculină se vând numai femeilor, și nu oricărui fel de femei, ci femeilor un pic grăsuțe precum Blis, nefiind altceva decât niște pastile de slăbit pe bază de amfetamină , drogul care îmi trebuie astăzi pentru a face un cocktail cu iarbă, astăzi de ziua mea în care nimeni nu mi-a spus la mulți ani ba mai mult, mai bine aș fi venit cu o lumânare acolo la cimitir decât să îți spun la mulți ani, așa poate aș fi avut puțină compasiune, mi-a spus tata foarte supărat pe mine de când dependența mea a devenit atât de evidentă și dăunătoare pentru părinții mei cu care în ciuda faptului că am douăzeci și șase de ani încă locuiesc și pe care dacă aș avea un pistol și nu i-aș iubi i-aș fi împușcat de mult în cap fără un motiv anume în măsura în care consider că nici o crimă nu are vreo motivație sau vreo explicație logică reală în afară de aceea de ați zbura creierii în mod voit indiferent dacă este vorba de un pistol sau cincisprezece pastile de regenon pe care blis se oferă să mi le cumpere chiar ea întărindu-mi convingerea ca dacă aș vrea aș fute-o pe loc fără să stau pe gânduri, chiar și acum în drum spre farmacie când trecem pe lângă parcul de lângă casa albă eu gândindu-mă numai la cele cinsprezece pastile si la cum să fac să pun mai repede mâna pe ele, chiar dacă mi-ar cere în schimb trupul meu de sub tricoul roșu sau chiar pe cel de sub jeansi , să-și alinte limba cu el, în condițiile suspecte în care amfetamina pe care o aveam încă de ieri și pe care am înghițit-o de dimineață mă obligă să tac sau să vorbesc în șoaptă cu tot corpul de la buze până la glezne, făcându-mi gura mică, o mult prea mică cutie de rezonanță incapabilă să dea drumu vulcanului de cuvinte sau de spermă pe care doar intuiesc că fata și le dorește, la fel cum intuiesc că s-ar putea să îmi fie sete deși nu mă gândesc la asta din cauza soarelui care răsare pentru a nu știu câta oară, din asfaltul trotuarului, din burțile trecătorilor, din cerul care dă drumul la ciorile ce la rândul lor dau drumul la ciripitul acționat parcă de un mecanism pus în mișcare de mângâierea lamelor de ras ce despică cu precizie ce a mai rămas de despicat din ambalajul de carne în care mi-a fost împachetată dragostea pentru tot ceea ce mă înconjoară, pentru toți cei pe care îi privesc bănuitor crezând la rândul meu că și ei mă privesc bănuitor ca pe un suspect ce a depășit limita fericirii împusă prin lege pentru cei ce nu au un sfanț în buzunar și atunci când se află în posesia lor, ca în cazul de față în care pumnul de mărunt primit ieri de la condrea plus cei douăzeci de mii de lei primiți de dimineață de la mama, însumând doar șaptezeci de mii de lei, mă acoperă măcar pentru câteva ore în care extazul nu mă va părăsi, în care iarba va fi întreținută cu o energie frenetică și dumnezeul asta tăvălit, ucis cu bestialitate ce mi-a fost impus poate zâmbi la rândul său spre mine, cel care îi zâmbește de mii de ani, ani pe care îi simt învălmășindu-se unul peste altul în enorma clipă de față cu denumirea generală de viață, viața mea în care se împletesc acum ca într-un puzzle gura uscată, gingiile slăbite, abstinența sau chiar impotența provocată de amfetamina medicală, pe care o port cu mine pretutindeni chiar și aici atât de aproape de un futai regesc ce s-ar putea produce oricând pe valea portului dacă femeia nu ar fi urâtă circumstanță în care drogul îi fură în ultima clipă medalia de aur și coronița de spermă care în contact cu căldura soarelui i s-ar fi uscat atât de bine în păr sau chiar pe frunte, rănindu-i poate chiar pielea cu ghimpii ei strălucitori în care verdele copacilor, roșul macilor și negrul artificial al ochilor mei parcă plânși de emoție s-ar putea reflecta cu o precizie chirurgicală numai dacă m-ar interesa femeia, însă nu mă pot atinge de ea, nici măcar nu mă apropii, păstrând distanța regulamentară în astfel de situații, distanța care spune de la sine că nu se va întâmpla nimic între noi, nici azi, nici mâine, distanța care ucide orice speranță, pentru că așa cum nu s-a întâmplat nimic din prima privire care a năvălit asupra ei alaltăieri, din a doua de ieri, sau chiar din cea de astăzi, pentru că nici alaltăieri, ieri sau mâine nu există ci doar permanenta clipă de față în care dacă nu se întâmplă nimic înseamnă că nu se întâmplă și atât, fără artificii verbale în ceea ce privește temporalitatea, fără acel cândva din viitorul apropiat sau îndepărtat pe care nu l-am simțit niciodată fiind atât de lipsit de consistență pe cât de plin este momentul de față de clipele trecutului ce se strâng în ea și o formează prin experiențele pe care fiecare secundă le-a avut de dăruit, experiențe colecționate de la prima privire aruncată de mine, copil fiind spre exterior și până în clipa de față, experiențe pe baza cărora se iau deciziile acțiunilor prezente în vreme ce rolul viitorului rămîne mai mult unul motivațional pentru tot felul de acțiuni, scopul în sinea sa conceptuală aparținând viitorului și încetând să mai fie un scop din momentul în care este adus și îndeplinit în prezent, moment din care nu mai participă în același sens și este acaparat de sumedenia experiențelor asemeni cărora devine și el, scopul se schimbă în experiență o dată cu îndeplinirea sa și nimeni nu poate face nimic în acest sens, extazul și sentimentul determinant, golul din stomac specific idealului ajungând la rândul lui o altă stare numită nostalgie venită să completeze cu prezența sa planul acțiunilor din prezent motivate de alt scop ce îi ia locul celui ce a fost indeplinit, poate chiar deriva din acesta, experiența reprezentând în raport cu acesta o stare superioară, definită, lipsită de semne de întrebare, funcționând în corelație cu celelalte experiențe, împreună cu care formează trecutul, un trecut care nu se termină niciodată, un început care nu există, fiecare situație accentuând din ce în ce mai mult aceste convingeri îndiferent dacă este vorba de un final fericit sau de o tragedie ce conduce la istovire, la un soi de oboseală mentală față de viață, oboseală datorită căreia mulți dintre noi se sinucid sau mai rău încearcă cu convingere să fie fericiți, să imbrățișeze complexul elementelor strâns legate între ele care nu poate fi îmbrățișat pe de-a întregul și atunci mă trezesc istovit la trei fără chef de nimic, rătăcind imediat din colțurile apăsătoare ale camerei spre colțurile atrăgătoare ale plantelor de canabis ce cresc din abundență pe marginea drumurilor noastre, cum am făcut ieri deschizând ochii spre tavanul pe care de mult nu se mai întâmplă nimic, care nu mai este martor de ceva vreme la vreo partidă de amor pe care o refuz din principiu îmi place să cred, și nu din cauza amfetaminei, poate mințindu-mă singur în această privință, cine știe, chiar fără să mă gândesc prea mult la acest aspect, plec spre condrea la care ajung pe la cinci să îmi beau cafeaua așa cum îmi place mie, în cel mai plăcut mod posibil, cu jointurile sub farfurioarele lila, culoare care din motive ce îmi rămân necunoscute mă atrage în ultimul timp, dându-mi senzația unui câștig, a uneui fapt ce vine să umple lipsa altor întâmplări cum ar fi iubirea, pentru că mă simt foarte puțin iubit și foarte des ocolit, exact așa cum se întâmplă în interiorul derbedeilor din categoria celor în care am fost încadrat, derbedei care se strâng unul în jurul celuilalt cum în jurul meu se strâng lusu, luana, victor, condrea, mugur, gili, bogdan, sebi, mihai și alții, acesta fiind doar un fel de a spune pentru că fiecare dintre ei trăiește cu siguranță același sentiment de strângere în jurul său, de adunare, de compensare a unor lipsuri vitale, lipsuri compensate mereu prin rememorări care nici măcar pe noi nu ne mai înteresează, pentru că mergem cu toții până la golirea definitivă a cuvintelor de orice sens și chiar cel care vorbește se trezește cu mintea într-un abis, departe de ceea ce spune, aproape de nimicul calm peste care nu se abate nici o adiere, nici o briză, știind cu toții aceste povești, știind cu toții că deși despre ketamină se spune că ține doar douăzeci de minute, pe mine mă ține în jur de patru ore, de fiecare dată, indiferent dacă este vorba de faianța rece din baia lui cristi din atmosfera căreia se desfac bucăți de cer care atârnă din cauza gravitației formând topogane pe care alunecă stelele și cad peste mine, intrându-mi peste tot, îngălbenindu-mă strălucitor astfel încât să se vadă, începând cu adidași din piele negră și întoarsă pe partea ce cândva fusese lipită de animal, escaladând apoi piciorul și aprofundând pirueta pe rotulă, ca să nu se oprească aici, și să urce spre ochiul lui superman în care se reflectă superman, cel puțin aceasta fiind impresia mea când steluța mă gâdilă pe burtă, mă linge cu cele cinci colțuri ale sale pe piept, pe sfârcuri, de unde cu o viteză supersonică se îndreaptă spre ochiul lui superman, pe care îl închid de frică să nu fie rănit, aruncând ca un sportiv de performanță privirea spre interior, lăsând-o să parcurgă în cădere, toată traiectoria, începând cu partea internă a pleoapei, pentru a se adânci din ce în ce mai mult în mine, până rămân nedescris de singur, nedescris de suficient, nedescris de fericit sau suficient de fericit ca brusca trezire din transă să mă arunce în extrema cealaltă a singurătății dureroase și lipsite de sens, stări opuse, însă la fel de reale, stări ce acționează mână-n mână în același spațiu pe care îl umplu în ambele cazuri cu forma mea ce respectă pe dinafara sentimentelor mecanica umană, ca o armată de euri vinovate de această multiplicare, nenaturală după cum ar spune unii cu predispoziție spre condamnarea a tot ceea ce nu înțeleg, fiecare soldat privind spre fiecare soldat și permițându-mi și mie să văd astfel, făcându-mă incapabil să spun altceva decât minunat, divin pentru ca atenția prăbușită peste pronunția acestui divin să macine într-o pulbere fină faianța albă de care mă sprijin, lăsându-mă suspendat pentru o clipă ca mai apoi să mă scufund în nisipurile mișcătoare ce se deschid sub mine în apusuri violete, roz, sau ambalate în lilaul ce revine cu obsesie, ba nu, în răsărituri, ba poate în apusuri, nu aș putea spune cu precizie, după care steaua apare ca un miracol și întinzându-mi un colț salvator îmi permite să mă ridic și să mă duc în camera cealaltă unde adi stă lângă cristi acoperit de pătura sub care se află și alina, prietena irinei ce stă la rândul ei în brațele lui dan tolonit în fotoliu cu jointul aprins între buze și care îmi zâmbește cu celălalt colț al gurii sale frumoase când intru în cameră după ce adi vine de două trei ori întrerupând steluța salvatoare prin rugămintea sa de a-l lăsa să stea și el puțin în răcoare și singurătate, mii de povești îmi vin în cap, infinit de lungi, cu finaluri neașteptate și atunci mi-am dat seama că este paștele și că noi doar ce ne întorsesem de la biserică unde aprinsesem lumânări iar acum, la nici jumătate de oră zăceam toți cu creierii împrăștiați cine dracu știe pe unde, super pizdos aș putea spune, dar nu spun decât atât, că paradisul se află în drumul meu și cine nu mă crede nu are decât să privească indicatoarele, pentru că nu a mai rămas nimic de pierdut și sunt liber, alături de blis, alături e doar un fel de a spune pentru că ea a luat-o înainte, intrând în farmacie de unde a ieșit cu o cutie întreagă de regenon pentru că vânzătoarea nu a vrut să îi dea doar cinsprezece pastile așa cum îi spusesem eu să ceară, având în vedere faptul că nu aveam decât șaptezeci de mii de lei în buzunar, pe când o cutie întreagă costa o sută cincizeci de mii, sumă pe care mă văd în imposibilitatea de a o acoperi la fel cum o văd pe blis întinzându-mi cutia fără să aducă măcar vorba de diferența de bani, subiect ce m-ar enerva la culme, nu atât datorită felului meu de a fi cat mai ales efectelor secundare pe care amfetamina înghițită de dimineață mi le înfige în șira spinării, făcându-mă nervos la maxim doar când o privesc pe această curvă mică de care nu mai am nevoi și pe care aș tăia-o în bucăți dacă nu aș fi în pericolul ca autoritățile să mă descopere și să mă bage iar la închisoare, unde nu mi-a plăcut prea tare deși pot spune că a fost o experiență interesantă, dar nu numai ea mă enervează ci orice mică dezordine a mediului înconjurător, indiferent de ce ar fi vorba și pe fondul cărui sentiment s-ar produce ea, mai ales dacă este provocată de prezența unei curve ce va face la un moment dat zile fripte unui individ care să o ajute dumnezeu să fie tembel din cale afară și să nu o omoare în bătaie sau aș putea mai bine să înghit încă cinșpe douăzeci de pastile care să îmi schimbe starea și cine știe poate atunci se va schimba și motivul pentru care aș vrea să o ucid, din acela că prezența sa mă scoate din sărite în acela că îmi voi dori foarte tare s-o pun capră și să i-o trag pe la spate dar amfetamina, iar amfetamina, îmi va întrerupe orice erecție cât de mică așa cum am pățit cu adina care mi-a supt-o jumătate de oră în zadar ca să plece acasă dezamăgită, cu pizda umedă suficient să nu mai vrea să și-o tragă cu mine niciodată, lucru verificat ieri când am sunat-o pentru că mă plictiseam și dacă ar fi venit nu aș fi ajuns la condrea pe fotoliu, nu aș fi mers pe jos până la celălalt capăt al orașului și nu aș fi căpătat cei cincizeci de mii de lei în monezi de o mie și de cinci mii dar care astăzi mau făcut să îmi doresc pastilele pentru că mi le puteam permite într-o oarecare măsură, chiar și în aceste condiții în care nu aș fi mai rămas fără nici un sfanț în buzunar, dar ce mai contează că nu am ce mânca de vreme ce noul antrenor mă va alerga de îmi vor sări capacele în următoarea cursă narcotică din jurul centrului fierbinte al extazului și nu îmi rămâne altceva de făcut decât să scap de blis, să scap de nervii ăștia, adică să înghit pastilele și să mă fac nevăzut, ascunzându-mă acolo unde sunt cel mai greu de depistat în situația obscură în care mă găsesc situație în care trebuie să recunosc cu tristețe că nu am nici un motiv serios, chiar și ipotetic pentru care aș muri, să mă ascund, să mă cuibăresc în mulțimea dezorientată de oameni, în puhoiul ce umple străzile încă de la primele ore ale răsăritului, fiecare căutându-și liniștea permisă doar de anonimat, asta și fac îi trag un șut în cur acestei carcase inutile în care s-a transformat femeia de lângă mine și plec mai departe cu buzunarele pline de iarbă și cutia de regenon în mână cu următoarea problemă în gând, problemă simplă de altfel, cum să fac rost de bani, așa că nu îmi rămâne decât să vând niște iarbă ceea ce nu este așa ușor precum pare și foarte periculos pe deasupra însă dacă te descurci, afacerea cu drogurile poate fi foarte avantajoasă, le cumperi de la basarabeni la un preț de nimic și le vinzi la unul exagerat, asta însemnând cincizeci de parai țipla, bineînțeles, asta cu condiția să nu le consumi tu pe toate cum mi se întâmplă mai în toate cazurile dar nu și acum când dețin aproape jumătate de kilogram pe care voi încerca să il dau lui cristi care la rândul său să-l dea mai departe însă din câte se pare am nimerit în cel mai prost moment, în astfel de situații un moment prost poate însemna închisoare, țeapă sau oricum nu se întâmplă nimic din ceea ce am planificat, asta nefiind nici o problemă în sine dacă drogurile ar fi fost plătite și mai ales dacă cel de la care le am, ganu, nu ar fi un fost soldt rus ce a luptat atat în cecenia cât și în afganista, campion european de kic boxing. AZI Am intrat in clubul de striptis. Gemenele ma asteptau la bar. Le-am rugat sa imi aduca o bere. Una dintre ele a ramas sa stea de vorba cu mine, rezemandu-se cu cotul de tejgheaua barului. Era Ruxandra, dupa cum scria pe ecusonul prins direct de sfarcul mic. Bogdan nu venise inca. Usa se deschide si noaptea de afara ne inunda cu toate stelele ei, cu toate razele vii ce picura din cadavrul lunii, udandu-ne pana la os. Pe langa cele patru dansatoare, Kefa, Alina, Cristina si Mihalela, in club mai sunt cativa marinari filipinezi, beti manga, cu ranjetul la vedere. Rad atat de tare si de infundat incat ar putea sa isi inghita capul. Fetele le danseaza in brate. Recunosc mirosul carnii de caine pe care piticii astia grasi il imprastie. Il recunosc din povestirile tatalui meu. Groaznic. Alina i-o suge unuia in obscuritatea unui colt, la umbra rosie a catifelei. Bogdan intarzie. Georgiana, cealalta dintre cele doua gemene imi pune in fata o bere. Kefa se apropie si ma saruta. O trag de elasticul dintre buci. Mana imi aluneca in crapatura lasand amprente pe gaoaza. Vrea sa vorbeasca ceva cu mine. “Vreau sa vorbesc ceva cu tine” imi spune in timp ce ii bag un deget in cur. Excitatia nu I se vede pe chip. Cateva picaturi imi aluneca pe mana, spre incheietura. Nu este urina. Banuiesc cam despre ce ar fi vorba. Sigur nu are toti banii. Asta ma ingrijoreaza si ma face sa ma gandesc de doua ori de acum inainte de a lasa marfa unor tarfe proaste. Ar fi in stare sa ma dea pe mana politiei numai ca sa scape de datorii. Alta marfa nu vede oricum. Cel putin nu de la mine. “Stii, nu am sa iti dau banii pe marfa. A zis Mirela sa treci ma tarziu.” . Mirela este sefa lor. O curva trecuta care a pus mana pe un belgian fraier pe care l-a convins sa deschida clubul asta amarat in care in afara de filipinezii astia nespalati cu coaiele pline nu intra nimeni. De multe ori am crezut ca ma pot indragosti de Kefa. Dar nu pot. Probabil din cauza mirosului. In rest toate erau la locul lor. Nu si mirosul insa. Mirosul asta nu facea altceva decat sa ii scoata in evidenta un maxilar de cal completat de doi ochii ce ramaneau prea mici. In picaturile limpezi ce ii cad dintre picioare se reflecta pentru o clipa imaginea usii de la intrare pe care se vede intrand Bogdan.bogdan e mic. Grasut. Cu o fata rotunda pe care nu o poti lua in serios. Seamana cu ursuletul panda aflat pe unul dintre cartonasele cu animale ce mi-au bucurat copilaria. Si asta e pe bune, am avut o copilatrie fericita, vesela, sanatoasa. Departe de mediul infractional si de diavol. Ma asez pe o canapea, in coltul opus filipinezilor. Cele patru fete isi flutura tatele si bucile de colo colo. Kefa se aseaza langa mine. Incearca sa ma induplece apeland la tot felul de trucuri feminine.