Ca un blestem auriu

Recitind acum cele trei poeme semnate George Precup, îmi permit să aștern aici propriile mele considerații fragmentare.
Nucleul din care pornesc multe dintre dezvoltările lirice ale lui George Precup este INIMA(\"inimii i-am găsit ecou\",\"ca o fantă luminoasă s-a pus pe inima lui\",\"în așteptare stă inima, pe ape plutind fără mine pe buze\").
De aici,dintr-o exacerbare a simțurilor, pornesc traseele vibratorii ale desfășurărilor imagistice compuse cu o particulară personalitate. Astfel, prin extensie, se vorbește despre \"respirația din blana unei vietăți nevăzute\", despre \"noua singurătate respirând cu ochi pântecoși\", despre o anumită tensionare ca în \"stai la pândă privind prin alți ochi\", despre \"umerii goi peste lacrimi\", despre \"genunchii luminoși printre ierburi uitate\", despre \"călcâi, care scade într-o glorie lipsită de fildeș\", despre \"pielea care, luminată de singurătate, dospește\", despre \"ochiul viespei care nu mai găsește unghiul căderii\".
Din simpla enumerare a acestor imagini se poate sesiza densitatea structurilor metaforice, fără de care George Precup nu concepe că s-ar putea alcătui poemul. El este un liric prin excelență, se reîntoarce, ca într-un cerc magic, la voalul sublimărilor armonice care îmbracă sau dezgolește ființa noastră ideală. Tensiunile sau, prin contrast, pacea iluminărilor se înveșmântează în aceleași straie cusute cu migala căutătorului de forme poetice prin care ființa să transceadă în raiul viziunilor insolite, deseori obsedante prin ineditul articulărilor.
Adaug la această primă considerație, o știință a constrângerii la esență, o rupere proprie a ritmului prin introducerea de secvenețe în aparență disparate, dar care alcătuiesc un întreg dezvoltat la dimensiuni universale. Și o convingere care nu poate fi decât a unui poet veritabil, remarcată și de cei care au mai comentat :

\"oasele tale, fiind ca a nou născuților, aburoase,
așteptând(pe Dumnezeu)să pună în ele greutate de om

carnea și simțurile sunt în puterea lui, sufletul nu...