George Mira

... sau nostalgia zborului, impregnată în fiecare celulă a noastră. Păsările - cele care ne deschid drumul spre Marea Trecere (\"Și ochii atît de negri/ca la strigoi\"). Însăși sufletul nostru.

O distincție clară între rațiune și afect nu se poate face. Se vorbește astăzi despre „inteligență emoțională”, ceea ce distruge vechiul mit al „luptei dintre inimă și creier”.

Dacă plecăm de la ideea că „Deținem la comun și individual aceleași calități și defecte”, ajungem să credem că, într-adevăr, între noi și ceilalți nu există nicio diferență. Este probabil o modalitate de a ne proteja de ostilitatea celor din jur, arătându-le că nu suntem nici mai grozavi, nici mai răi ca ei; este nevoia de apartenență la un grup sau la niște valori – cum spun sociologii. Totuși această uniformizare nu-i este (aproape) nimănui pe plac, fiindcă nu este vorba de un grup și valorile acestuia, ci de toți oamenii laolaltă. Nu văd nimic rău în „ascunderea calităților” (oricum, nimeni nu poate să-și ascundă perfect nici calitățile, nici defectele) – se numește modestie. O prefer în locul lăudăroșeniei.

În al doilea paragraf ne mărturisești ceva ce ține de viața ta personală, de aceea nu vreau să fac prea multe comentarii. Spun doar atât: toți suntem rodul unui act sexual neprotejat, dar suntem niște „accidente” fericite, până la urmă. Existența noastră este rodul iubirii lui Dumnezeu pentru oameni. Iubirea pentru o altă ființă este o reflectare a aceleiași Iubiri – luna strălucește în cer, dar și în bălțile pline de noroaie.

Nu sunt un iubitor de geometrie, fie ea și colorată. Mai reușită cred că este partea finală:
\"Când s-a întunecat
În fața porții a căzut o stea\" (trimitere la \"Miorița\"?)

\"Câinii din fundul curții au lătrat\" (bacovian)

\"Afară încă mai ningea
După fereastra cu hârtie galbenă
Dumnezeu se odihnea în somnul tău\" (aceste trei versuri mi se par cele mai bune)

Nu-mi place să disec poezii, dar uite că am făcut-o!

O poezie care \"lunecă\" frumos ca un arcuș pe o coardă a melancoliei. Mi-a plăcut, în ciuda unor clișee de tipul \"fotografiile unui răsărit\" sau \"reversibil apus\".

…cu care salți zăvoare, deschizi uși.
Intrarea în atmosferă se face printr-o referință la Francois Villon (misteriosul, zbuciumatul și ingeniosul poet francez). Apoi: ploaia albastră, apariția Ei, „jumătățile de umbră” urcând pe pereți – amplificând misterul, melancolia. Sub masca epicului se desfășoară o adevărată sărbătoare lirică: „Dau să opresc aici povestea, văzând cum umbrele-s de joi./Iar azi e luni. Pereții-s goi.”
Nu vreau să spun cuvinte mari, dar mi-a plăcut mult poezia aceasta.

O „poveste” de dragoste pusă sub semnul imposibilului încă din titlu. Imposibilitatea împlinirii este accentuată de reluarea în fiecare vers a verbului „aș fi putut”. O confesiune cu puține sclipiri de lirism („M-am așezat în fața ta și am privit doar eu spectacolul” sau „Am preferat să ucid pasărea din tine”).

Un ritual tipic feminin, o cochetărie mai degrabă aristocratică decât metafizică. Un narcisim nedisimulat („părul meu este o poveste”), un (auto)răsfăț… liric („murmur cântece de leagăn/când facem dragoste”). Interesantă paranteza. Stângaci acel început de „basm” – mă refer la metaforele prinse… la urechi.

sau:
Să ne pună editorul
Nu-n Atelier ci-n... ramă!

...sau \"sub masca de călău\". Zic și eu...

Mă deranjează doar cacofonia de la început \"masca călăului\"... În rest... mi-a plăcut.

Erată: \"rouă\" in loc de \"roaua\". Ca să rimeze cu \"plouă\"....

Si mai sunt unii - ciudat -
Au vacante doar cand ploua,
Ziua merg la adunat
De noroaie si de... roaua.

O frumoasa poezie-meditatie, in asteptarea muzei (\"încă nu te-ai așternut/
Pe hârtie\"), a zilei de maine (\"Mâine vom vorbi iar despre fotbal/Deși mai e doar o lună până la Bac\")... Un ton cald, invaluitor...

Mi-a plăcut și… nu mi-a plăcut eseul tău. Mi-a plăcut pentru că ai umor, spirit de observație, dezinvoltură, dar nu mi-a plăcut fondul. Nu putem generaliza, nu toate femeile apreciază acele show-uri. Iar multe care merg să le vadă o fac pentru că e… „trendy”.
Misoginul e un om paradoxal: vrea să-și afirme superioritatea bărbătească prin ironie, dar uită că această atitudine este una defensivă, adică… feminină.

Plăcut: „conturul inimii îmi ține loc de piept”; „ghiocei – bilete tipărite”
Înțeleg insistența pe metafora „căderii printre cuvinte”, pe care o pun în legătură cu: „nu pot măslui pe bani volume pentru concursuri” sau cu „aș mai fi scris vreo două versuri însă alt public trebuie s-aștept”, dar nu înțeleg asocierea repetată cu unghiul drept și cu triunghiul (metafore ale perfecțiunii?):
„și dacă am căzut printre cuvinte triunghiul nu s-a frânt – e drept”
„cădem printre cuvinte ca pe trepte și cel mai tare doare unghiul drept”

Multe poezii pe care le-am citit pe acest site - cel puțin în ultima vreme – mizează pe un discurs narativ. Această poezie este altfel. E o construcție oarecum bizară, la prima vedere, în care se imaginile se succed, unind elemente eterogene, prin aglomerarea unui număr mare de substantive. Nu se poate citi „pe fugă” (cum citesc mulți pe acest site). Dacă nu încetinești ritmul citirii pierzi tot farmecul acestei poezii.
PS (pentru autoare): graba strică treaba (vezi ortografia: „pietrlor”, „brateel”).

Ma mir si eu de comentariile de mai sus... Mai ales de primul. Ce sa spun? Ca luna chiar era o femeie candva... ca stiinta moderna ne-a risipit aceste reverii spunandu-ne ca e o sfera.. Vorba avangardistilor: \"Jos cu clarul de luna!\"

Am vrut sa spun si eu asta in primul comentariu, dar m-am gandit sa nu supar...

Aveți dreptate, prea multă cruzime scursă din televizor, dar mai bine scriați un eseu despre asta.