Poezie
A doua zi dupa...
Vesnicia secundei
2 min lectură·
Mediu
A doua zi după...
Pe pământul de foc, doar noi doi am rămas.
Tu nu vezi, eu n-aud, tu n-ai ochi, eu n-am glas.
Ceilalți, toți au plecat, către stele zburând,
Numai noi am rămas, fără vis, fără gând.
Te privesc curios, ca pe-un lucru ciudat
Și-n biserici ce nu-s, zeci de clopte bat.
Ce folos să-mi vorbești? Vorba zboară în vânt...
Să-ți răspundă nu e, nici un om pe Pământ.
Moartea, doliu ne-a pus, umbră-n urme de pași,
Pe Pământ, noi suntem, cei din urmă rămași.
Diamante lucesc, jos, în praful din drum;
Dar la ce folosesc, când în jur e doar scrum?
Între cer și pământ, e distanță de-un pas;
Printre cruci putrezind, numai noi am rămas.
Ce pustiu e în jur? Ce pustiu e în noi?
Toate apele-s seci și toți pomii sunt goi.
Că trăim, e-un blestem. Pentru ce mai trăim?!
Când în fiece zi, vom simți cum murim.
Noi n-avem viitor, cum n-avem nici trecut;
Pentru noi, timpu-i mort, un sfârșit ne-nceput.
Dintre cei ce-au murit, câți au fost vinovați?
Câți la sută murdari? Câți la sută curați?
Ca să-i judece, nu-i tribunal pe Pământ,
Îi încape pe toți, un același mormânt.
Mă inundă urlând, glasu-n mine pierit,
Un refren permanent: S-a sfârșit! S-s sfârșit!...
002086
0